Sînt constănțean prin adopție. M-am mutat în Constanța în 1990 și am plecat de acolo în 2012. Douăzeci și doi de ani petrecuți într-un bloc construit pe marginea falezei. La început vedeam marea. Apoi faleza s-a umplut de blocuri și vile și n-am mai văzut-o. O auzeam doar. O miroseam. Sursa mea de otite sezoniere era tot acolo, la două minute de coborît dealul falezei luat în stăpînire de dezvoltatorii imobiliari de care nu-mi păsa. Așa e Constanța. Indiferent de haosul urbanistic sub zodia căruia favelizarea glamour se dezvoltă de decade bune, proximitatea mării vine ca un antidot, ca un Xanax urban. Cred că așa e în toate orașele construite pe coastă. Echilibrul stă în contrastul brutal dintre construit și neconstruit. Între aglomerarea de betoane și întinderea nesfîrșită a mării. Între gălăgia urbei și liniștea marină. Deodată, orașul se termină și în fața ta e numai apă, iar spațiul-tampon al plajelor de coastă vine ca un interval de mediere, așa cum prispa face trecerea dintre public și privat, dintre afară și înăuntru. Plajele sînt și nu sînt ale orașului, sînt și nu sînt ale mării. Acolo, pe plaje și pe diguri, suspendat între mare și oraș, am găsit zona optimă cu care viața mea interioară rezona întru totul. Așa că, la șapte ani, am început să bîntui plajele și digurile din Faleză Nord ca o fantomă.

Venit dintr-o colonie militară izolată în mijlocul Bărăganului, Constanța mi s-a părut amețitoare în agitația ei sudică. Lexicul, argoul și regionalismele mi-au dat vertijuri, iar salata orientală a minorităților avea un condiment carnavalesc pe care am simțit nevoia să-l sting cu apă, fie ea și sărată. Era prea mult dintr-odată. Constanța ustura ca o ciușcă. Așa am ajuns pe plaje. Căutam liniște. Și am găsit-o. Apoi, integrarea a fost floare la ureche. După botezul în mare am intrat în hora turco-tătaro-româno-machedonească și am ținut pasul cu toți. Am devenit rapid de-al locului și locul a devenit al meu.

Toate amintirile legate de copilărie și adolescență au o puternică legătură cu digul și plajele golfulețului din Faleză Nord, la fel cum în toate discuțiile purtate în intervalul mai-octombrie se strecura inevitabil întrebarea „Cum e apa la mare?“, deși temperatura apei nu condiționa venitul pe plajă. Se făcea baie oricum. Chit că apa era „rece-congel” sau „caldă-ciorbă”, săream de pe dig toată ziua. Apoi stăteam lipiți de stabilopozii fierbinți. Cum, în anii ʼ90, părinții ne dădeau drumul afară de dimineață și se mulțumeau să ne vadă pe seară, nevătămați, plaja și digul deveniseră a doua noastră casă. Culegeam ciorchini de midii de sub dig și prăjeam scoicile pe table ruginite, găsite prin molozurile de pe faleză. Cîteodată mîncam și garizi. Marea ne oferea de toate. În ceea ce mă privește, mi-a dat și otite. Asta pentru că, spre deosebire de vecinii mei din cartier – care erau maeștri ai săriturilor de pe dig –, eu mă perfecționasem în a sta cît mai mult sub apă. Ajunsesem la performanța de a-mi ține respirația aproape trei minute și inspectam, asemenea unui pește sanitar de acvariu, toate cotloanele de sub stabilopozii scufundați. Descoperisem tuneluri prin care mă strecuram și dibuisem guri de ieșire neștiute de nimeni. Cînd nu cotrobăiam pe sub betoanele pline de scoici tăioase, obișnuiam să-mi dau afară tot aerul din plămîni, să mă lipesc cu spatele de fundul mării și să privesc la vecinii mei ce plonjau în apă ca niște torpile sau să înot în larg, pînă la insulița de midii, acolo unde hula formase un depozit de cochilii moarte și apa ajungea pînă la genunchi. Pășeam pe stratul de scoici al dunei subacvatice, priveam cartierul din larg – la un kilometru de mal – și eram fericit.

Obsesia de a fi mereu în apă sau în preajma ei a crescut în timpul adolescenței cînd, speriat că mi s-ar putea pune cîrcei în timpul maratonurilor de înot, mi-am legat de mine o geamandură și, cîteva veri, am forțat avîntîndu-mă din ce în ce mai departe de acea insuliță. Înotam pînă simțeam că mi se blochează mușchii brațelor, apoi mă odihneam în plută și o luam înapoi. Înotam ore întregi. Asta pînă într-o zi cînd albastrul mării de dedesubtul meu a căpătat o nuanță indigo și mi s-a făcut frică. Cred că ajunsesem la trei kilometri de țărm. Am luat geamandura în brațe și am stat o vreme așa, plutind în bătaia curentului, cu ochii la faleza și blocurile minuscule din depărtare. Din cînd în cînd băgam capul în apă și încercam să estimez adîncimea de sub mine. Nu vedeam fundul apei și, pentru prima oară, am realizat că nu controlam situația. Marea o controla.

Peste cîteva luni, ai mei aveau să vîndă apartamentul și ne-am mutat din Constanța.

E demonstrat că agresivitatea stimulilor urbani generează blazare. Blazarea ca mecanism de apărare împotriva stimulilor. Spre diferență de București – orașul în care locuiesc de zece ani –, Constanța are panaceul plajelor și al mării. Acolo n-aș fi putut niciodată deveni flâneur-ul în care mă transformă, vrînd-nevrînd, Bucureștiul. Probabil de asta constănțenii mi-au părut tot timpul mai „vii” decît bucureștenii. Mai gălăgioși și, paradoxal, mai liniștiți. Mai dinamici și, paradoxal, mai puțin obosiți. Pe scurt: mai fericiți. Tocirea intensității simțurilor joacă într-o ligă superioară la 250 km depărtare de mare. De aceea, cînd revin, periodic, în Constanța, proximitatea mării îmi anulează ca prin minune micile angoase pe care spațiul urban – infint mai haotic ca acela al Bucureștiului – mi le servește la fiecare pas. Puzderia de case de pariuri, păcănele și șaormerii care ritmează fronturile stradale, derogările monstruoase de la planul de urbanism, parcurile invadate de ansambluri rezidențiale, vilele construite de-a lungul întregii faleze, muzica dată la maximum în beach-bar-urile care căpușează plajele, toată această agresivitate kitsch în spiritul căreia Constanța se dezvoltă pe repede-înainte pare, paradoxal, să nu afecteze semnificativ mentalul colectiv local. Plimbîndu-mă pe străzi, interacționînd cu oamenii și discutînd cu prietenii mei de acolo, am găsit același sentiment de relaxare în spatele căruia îmi place să cred că stau marea și plajele. Briza, mirosul de alge și scoică putredă, chirăitul pescărușilor (atît de diferit de cel al pescărușilor de Dîmbovița) se strecoară peste tot și anunță vecinătatea acelui spațiu de interval care „spală și curăță”.

Inevitabil, toate revenirile în Constanța se termină cu mersul pe plaja copilăriei mele: golfulețul din Faleză Nord. Bifez FZN-ul de fiecare dată. Digul are un magnetism straniu în ceea ce mă privește. Îmi încununez plimbarea cu suitul pe stabilopozii de la scărița mare – cel mai bun loc de sărit în apele adînci din spatele digului – și caut din ochi insulița de midii, a cărei prezență era în trecut anunțată de valurile ce se spărgeau în acea zonă pe care digurile subacvatice ale olandezilor au scufundat-o de tot. Acum geamandurile sînt aproape, foarte aproape de mal.

Tudor Ganea este arhitect și scriitor. Cea mai recentă carte a sa e romanul Cîntecul păsării de plajă, Editura Polirom, 2021.