Impozitul ca dilemă existenţială

Andrei POSTELNICU
Publicat în Dilema Veche nr. 490 din 4-10 iulie 2013
Impozitul ca dilemă existenţială jpeg

Contactul redus cu autorităţile fiscale româneşti, ca urmare a plecării cvasidefinitive din România, în 1994, este una dintre acele bucurii aparent mărunte, dar în acelaşi timp foarte semnificative pe care mi le-a adus viaţa în pribegie. Doar ideea că trebuie să am de-a face cu Fiscul mă face să alerg încotro văd cu ochii, metaforic vorbind. Pe parcursul unui interludiu de circa doi ani şi ceva, în care am stat în România, a trebuit să intru, totuşi, în contact cu Fiscul. Ei bine, acest lucru nu a făcut decît să-mi consolideze opinia anterioară. Din anumite puncte de vedere, există ceva nedrept în atitudinea mea: în ansamblu, contactul cu autorităţile fiscale a fost relativ în regulă. Unde mai pun şi că mi-a facilitat aflarea celui mai frumos titlu de funcţionar: inspectorul de literă (de punctuaţie, de ortografie sau de gramatică se pare că nu avem, deşi tare ar fi nevoie...).

În ansamblu, frustrarea şi spaima pe care o inspiră fiscalitatea românească nu ţine, pentru mine, de nivelul impozitelor pe care trebuie să le plătesc. Dimpotrivă, mi-aş dori să plătesc impozite de 16% peste tot pe unde cîştig cîte ceva. Problema pe care o ridică plata impozitelor este bidimensională. Pe de o parte, este vorba de efortul şi bătaia de cap pe care le implică plata tuturor impozitelor şi atingerea dezideratului de a-mi îndeplini datoria de contribuabil. Pe de altă parte, avem problema şi mai spinoasă a ceea ce primesc eu şi alţii ca mine, în schimbul impozitelor plătite.

Ca în multe alte cazuri în care a trebuit să confrunt birocraţia românească, eforturile de a afla ce trebuie să fac, unde trebuie să mă duc, cum trebuie să procedez ş.a.m.d. au fost mult mai ucigătoare de suflet decît actul în sine de a plăti ce am de plătit. Pînă ajungeam să rezolv ce aveam de rezolvat, devenisem atît de exasperat, încît aş fi dat şi dublul sumei de plată, numai să termin. De acest aspect ţine şi dimensiunea mitologică a cotei unice de impozitare. Într-un mediu de afaceri vulnerabil la hachiţele unuia sau ale altuia, imprevizibil şi structural neprietenos, cota unică reprezintă un element de simplitate. Din acest motiv, este adeseori trecut cu vederea faptul că, dacă luăm în calcul sumedenia de alte taxe şi dări pe care le au de plătit contribuabilii români – fie ei persoane sau companii –, cota unică numai unică nu mai este. De mitologia cotei unice ţine şi discuţia despre ce ar trebui făcut cu fiscalitatea românească: redusă sau crescută? Susţinătorii cotei unice spun că eliminarea acesteia ar alunga investitorii. Criticii ei susţin că este un factor al polarizării sociale, o nedreptate.

Realitatea inexorabilă este că statul are nevoie de bani şi că nu colectează nici pe departe cît ar fi normal pentru o economie europeană. De aici porneşte şi dezbaterea privind metoda ideală de a schimba fiscalitatea, astfel încît mai mulţi contribuabili să se achite de datoria fiscal-patriotică la buget. Or, pentru a aborda acest nod gordian, trebuie să examinăm cea de-a doua dimensiune a profilului de Medusa, pe care îl are Fiscul în imaginaţia colectivă a multor români: ce primim în schimbul impozitelor plătite? În acest context, dihotomia dintre creşterea fiscalităţii şi scăderea ei – dintre un stat minimalist sau unul extins – este anacronică, iar o dezbatere nu-şi are rostul, deoarece este mai mult decît stupidă. Un aparat de stat care îşi propune să fie minimalist sau intervenţionist reprezintă un stat stupid, mînat de dogmă. Nu acelea ar trebui să fie punctele de pornire. Inginerii de la Airbus sau Boeing nu proiectează un nou avion pornind de la ideea că trebuie să fie roşu sau mare. Ei pornesc de la ce vrea viitorul client. Prin acest filtru, după părerea mea, obiectivul unui stat şi al fiscalităţii acestuia ar trebui să fie eficienţa şi „deşteptăciunea“: smart government.

De ce? Pentru că investitorii acestei lumi nu aleg doar în baza fiscalităţii unde să îşi plaseze banii. Ei se uită la potenţialul de cîştig în ansamblu. Dacă în schimbul unei fiscalităţi relativ ridicate primesc servicii de calitate (un regim de reglementări clar şi predictibil, un sistem juridic funcţional, un mediu de afaceri prielnic, infrastructură, forţă de muncă bună) şi dacă au şanse să obţină un randament relativ mare, investesc. Dacă de banii daţi pe impozite nu primesc nimic în schimb, nu investesc. Din perspectiva investiţiilor, fiscalitatea României nu trebuie scăzută în termeni absoluţi, ci relativi. Trebuie să fie mai mică decît fiscalitatea altor ţări cu atribute similare. Iar în schimbul acelei fiscalităţi, România trebuie să ofere servicii mai bune decît ţările celelalte. Asta dacă privim România ca o destinaţie pentru investiţii care concurează cu altele, pentru atragerea capitalului: ne uităm cu cine concurăm şi încercăm să fim mai buni decît concurenţa.

De asemenea, cetăţenii care văd că de la un an la altul viaţa lor devine mai suportabilă, ca urmare a serviciilor publice primite, vor avea – sperăm – o dorinţă mai puţin aprigă de a fenta Fiscul cu orice şansă de a face asta. Simplu spus, ar fi nevoie de o lume în care celebrele panouri cu „Aici sînt banii dumneavoastră“ să fie prilejuri de plăcută uimire la vederea unor rezultate tangibile, nu insulte la adresa bunului-simţ. Cu siguranţă, nu se poate pretinde că evaziunea fiscală va fi eliminată dacă România ajunge să aibă servicii publice „ca afară“. La case mai mari (Germania, Franţa, SUA – nu mai vorbim), cu pretenţii democratice credibile, se găsesc destui evazionişti. Diferenţa este în privinţa incidenţei evaziunii – ca fenomen izolat „la ei“ şi ca sport naţional „la noi“ (sau la neamurile prietene, din ginta latină, precum Italia). Nu în ultimul rînd, furnizarea de servicii publice din ce în ce mai bune, în schimbul impozitelor încasate, ţine de cîştigarea unei bătălii retorico-morale între cei care cer impozitele şi cei care explică de ce nu au chef să le achite.

Dezbaterea despre fiscalitate are însă de-a face cu altă discuţie fundamentală pe care România nu a avut-o cu ea însăşi – un efort de a răspunde la întrebări precum: „Ce fel de ţară vrem să fim?“ sau „Ce fel de societate vrem să avem?“

Andrei Postelnicu a iubit şi a practicat cu pasiune jurnalismul bine făcut, la Financial Times, Bloomberg şi în multe alte locuri, pînă a obosit. Încearcă să-şi reîncarce bateriile revenind la primele lui iubiri: aviaţia şi pisicile. Locuieşte la Londra.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.