Este o adevărată provocare să vorbești despre ceva favorabil care s-a întîmplat cu lumea românească după Revoluție. Și asta nu pentru că nu există și lucruri bune, ci pur și simplu pentru că din cauza nevrozei care ne stăpînește nu mai vedem binele din jurul nostru. Trăim un fel de angoasă căreia Karl Popper îi găsește și-i explică determinațiile: „Această angoasă, această neliniște, este o consecință a prăbușirii societății închise. Ea se face simțită și în zilele noastre, mai ales în perioadele de schimbare socială. Este angoasa provocată de efortul pe care viața într-o societate deschisă și parțial abstractă îl pretinde în permanență de la noi – prin străduința de a fi rațională, de a lăsa nesatisfăcute cel puțin unele dintre nevoile noastre sociale emoționale, de a ne autosupraveghea și de a accepta responsabilități“ (Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii săi, Editura Humanitas, București, 1993, p. 202). Așa cum spuneam, nu mai vedem lucrurile de sus, nu avem o perspectivă, o vedere de ansamblu, care să ne permită reprezentări corecte ale evoluțiilor din jurul nostru. Din acest motiv, trimiterile la luminița de la capătul tunelului, pe care nu o mai vede nimeni, au dat naștere unui adevărat folclor despre imposibilitatea noastră de a crește din punct de vedere social. Și totuși, această evoluție s-a produs. Nu în ritmurile pe care le-am fi dorit, ci în ritmuri naturale, după legi despre care vom vorbi aici.

Una dintre temele perene de dezbatere de la noi este schimbarea mentalităților și apariția unui om nou. Socialiștii au făcut din asta o veritabilă obsesie și chiar au crezut că pot schimba oamenii peste noapte. Din această cauză, laboratoarele de propagandă au cheltuit foarte mulți bani și energie. Era nevoie de un om nou, pentru că cel „vechi“ nu corespundea cu teoriile lor false despre egalitate și omogenizare socială. Acesta a fost visul oricărui regim totalitar și al oricărui dictator mai mic sau mai mare, european, asiatic sau din America Latină. În mintea lui Stalin se afla o lume cu totul diferită de cea din mintea lui Hitler. Și Ceaușescu al nostru, cel micuț, imagina o lume pe care o revendica drept comunistă, deși nu avea habar ce este socialismul. Omul nou a fost obsesia tuturor. Pentru apariția sa au fost ucise sute de milioane de oameni „vechi“ în experimente sociale absolut sinistre.

Fără a fi un om nou în sensul dorit de regimul socialist, românul din momentul 1990 plecase din zona valorilor specifice lumii libere. Era deja vorba despre a doua generație de oameni supuși unui experiment social uriaș. Consecința a fost că, de exemplu, la acel moment, ne aflam pe ultima treaptă între cetățenii din estul și centrul Europei în ceea ce privește capacitatea de adoptare a comportamentelor de piață. Polonia era cea mai bine pregătită pentru societatea deschisă, iar România cea mai puțin pregătită, mai puțin chiar și în raport cu statele fostei URSS. Practic, pășeam, odată cu Revoluția, într-o lume care ne era străină și pe care o respingeam (Constantin Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă și etapa sa explozivă, Editura Expert, București, 1993, p. 164).

Spunem mereu că dorim schimbarea mentalităților, dar nu știm care sînt determinațiile unei asemenea schimbări. A schimba modul de a gîndi și a fi al unei națiuni este poate cea mai dificilă provocare. Nu există programe pentru o asemenea operă. Nu poți să dai ordin omului să fie altfel și el să răspundă cu o schimbare peste noapte. Aici nu este ca și cum ai construi un zid sau o fabrică. Nu există o rețetă și numai dictatorii au crezut că stă în voința lor să producă asemenea schimbări. Omul nou nu se creează în eprubetă și nici nu se realizează la o mașină industrială automată. Mentalitățile nu evoluează în termeni istorici vizibili. De cele mai multe ori, modificările trec de durata unei generații. Din această cauză, graba unora de a distinge repede, în termeni de ani, pe omul nou socialist (comuniștii erau exasperați de remanențele capitaliste ale poporului român) sau pe omul nou capitalist (acum capitaliștii sînt exasperați de reflexele socialiste ale poporului nostru) este una ce nu poate provoca decît zîmbete antropologilor și specialiștilor în devenire socială.

Pentru a lămuri care sînt condițiile de apariție a noului social, vom apela la viziunea unui cunoscut liberal, este vorba despre Friedrich Hayek. Vorbind despre minte și transformarea sa, autorul citat arată: „Mintea nu este un ghid, ci un produs al evoluției culturale; ea se bazează mai mult pe imitație decît pe intuiție și rațiune“ (Friedrich August von Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2016, p. 29). Procesul de schimbare culturală (și, ca efect, transformările sociale) nu este unul rațional, conștientizat și care să poată fi cuantificat vizibil în algoritmi matematici. Comportamentul social al unei națiuni se schimbă și se ajustează în mod imitativ, în contact cu alte culturi și națiuni. Hayek ne spune că este o infatuare fatală aceea de a crede că avem puterea ca, prin decizie umană, să schimbăm semenii în jurul nostru. Această schimbare se produce prin învățare și imitație. Singura condiție care ar putea opri acest proces de transformare este izolarea corpului social respectiv (Claude Lévi-Strauss, Rasă și istorie, Editura Fides, Iași, 2001, p. 72). Transformarea se produce, conform lui Claude Lévi-Strauss (op. cit., p. 53), avînd două ținte: creșterea cantității de energie pe cap de locuitor și prelungirea vieții omului. Deci sensul, ținta noastră, a occidentalilor, este aceea de a trăi mai mult și mai bine. Hayek își continuă argumentația: „Într-adevăr, poate cea mai importantă aptitudine genetică a individului uman, pe lîngă reacțiile înnăscute, este capacitatea de a dobîndi abilități printr-un proces de învățare în mare măsură imitativ. Din acest punct de vedere, este important să renunțăm, încă de la început, la o concepție generată de ceea ce eu numesc «infatuarea fatală», ideea conform căreia capacitatea de a dobîndi abilități este fructul rațiunii“ (Friedrich August von Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2016, p. 29).

Lumea românească a trecut de la izolaționism și stagnare la contact și evoluție culturală. Deschiderea spre lume are un impact economic nefavorabil, prin numărul de oameni care pleacă, dar are un impact cultural favorabil prin contaminarea cu valorile civilizației occidentale (aflată ea însăși în permanentă schimbare), în mijlocul cărora trăiesc și pe care încep să le asimileze prin imitație, așa cum bine spune Hayek. Prin deschidere ni se oferă șansa contactului, schimbului și sintezei, în favoarea noastră, dar și în favoarea celor alături de care evoluăm, în cazul nostru națiunile occidentale. Procesul de acumulare este unul natural, lent pînă la a fi insesizabil.

Revenind la exemplul luat, criteriul legat de acceptabilitatea valorilor lumii libere, vom constata, iată, că acum, la 30 de ani de la Revoluție, lumea românească este alta. Asta o dovedește hotărîrea cu care în acest an a fost măturată de pe scena politică o tendință autarhică, izolaționistă. Dacă, în mai 1990, peste 80% din votanți se alăturau proiectului fesenist, azi, acest proiect nu mai întrunește decît 20% din opțiunile electorale. Fără a fi un om nou, în sensul dictaturilor, românul de azi este altul. Numai cei rău intenționați nu observă această transformare. Omul românesc de azi nu este nici nou și nici vechi. Este un alt om, pur și simplu, creație a legilor dezvoltării sociale despre care vorbim, în contextul apropierii țării noastre de lumea occidentală și de valorile acestei lumi.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: Lucian Muntean