Trăind în România postrevoluţionară, locuind, muncind, studiind, ani de-a rîndul, într-o societate în care, în cea mai mare parte, lucrurile de fapt nu prea merg, fără a avea perspectivă sau termeni de comparaţie corect raportaţi, cu greu mai poţi percepe lucrurile ca fiind pozitive. Întocmai ca privitul unui tablou prea de aproape, nu mai reuşeşti să distingi imaginea de ansamblu. Întrebarea-temă a dosarului - ce ne e bine, cînd ne e rău? - am adresat-o, aşadar, pentru distingerea nuanţelor uitate, cîtorva tineri, care au plecat din ţară, dar au revenit într-o societate pe care o percep entuziaşti, fără blazare sau lehamite, ca pe o societate de viitor.

 

Suzana CARP
De ce România? 

Cînd apare în discuţie faptul că m-am întors în România după şapte ani petrecuţi în afara ei, majoritatea celor pe care îi cunosc îşi exprimă (cîteodată insistent) dorinţa de a afla cum consider eu această alegere: ca fiind una bună sau una proastă – asta în cazul fericit în care nu îmi dau ei deja verdictul asupra alegerii mele. Răspunsul meu, care pare să plictisească, de cele mai multe ori, este următorul: mutatul în România, ca mutatul în orice alt colţ al lumii, vine cu avantaje şi dezavantaje, iar izolarea unora de altele nu poate crea decît o imagine superficială asupra situaţiei. 

Lucrurile (încă) bune pe care le oferă România sînt: natura care, deşi este pusă în pericol din ce în ce mai mult de diverse proiecte industriale şi de extragerea resurselor, rămîne cu adevărat sinceră în frumuseţea ei şi diversă în spectrul opţiunilor pe care le oferă; pozitivismul şi bunătatea oamenilor ce reflectă atît înţelepciunea unui popor vechi şi divers, precum şi numeroasele încercări la care au fost supuşi; şi, mai presus de toate, generaţia tînără şi aparent încrezătoare în faptul că ţara aceasta contează şi că merită un efort colectiv de a încerca să fie construită cum trebuie. 

Lucrurile mai puţin bune din România au legătură cu lipsa unei strategii de dezvoltare naţională care să reuşească să încorporeze o perspectivă pe termen lung, dezamăgirea şi resemnarea care însoţesc această lacună. Ne putem da seama că ne este rău ca societate atunci cînd ni se închid şcolile şi spitalele, cînd salariul mediu pe economie nu mai asigură un trai de viaţă decent pentru o familie, cînd ţara noastră are două autostrăzi, şi nici alea terminate. Dar cum binele şi răul sînt noţiuni relative, este greu de conchis dacă este bine în România sau nu. Ceea ce poate fi însă susţinut cu certitudine este faptul că România merită o şansă şi că reîntoarcerea în ţară sper să fie o opţiune de luat în considerare pentru cît mai mulţi oameni. 

Suzana Carp a absolvit United World College din New Mexico ca unic reprezentant  al României în acest colegiu în nul 2004. Are, pe lîngă dubla specializare în Ştiinţe Politice şi Studii Internaţionale de la Earlham College, SUA,  şi un masterat în studii de migraţie la Universitatea Oxford din Marea Britanie.  În prezent lucrează în cadrul Fundaţiei Soros la proiectul „Migrants in the Spotlight – Training and Capacity Building for Media Representatives and Students“.

 

Anamaria DÂMBOIU
Ne e mai bine azi decît ne era atunci?  

Încercînd să răspundem la întrebarea: Dar totuşi ce e bine?, ne raportăm adesea la un standard de viaţă occidental, la aşteptările unei culturi societale vestice (adesea apostrofată cu expresia „sînt cu 50 de ani înaintea noastră“), la binele lor, fără a ne încadra în peisajul românesc. 

Uităm adesea că sîntem o societate bazată pe o puternică constantă, familia, pe un teren minat de tradiţii şi influenţe orientale şi pe un cult al „ne-om descurca noi mîine“. Tradusă în termeni de corectitudine politică, societatea românească din ultimii 20 de ani are beneficiul unei capacităţi de adaptare la nou incredibile şi imposibile în ţările vestice, beneficiază de un potenţial uman capabil de adaptare şi totuşi cu aşteptări occidentale. Şi de aici vin şi şansa societăţii româneşti, şi potenţialul ei „de bine“: o piaţă liberă, neexplorată în totalitate, cu aşteptări, standarde şi clienţi occidentali, tehnologii şi echipamente de ultimă generaţie, un ritm alert de muncă, specializări profesionale străine, forţă de muncă lesne, taxe şi impozite mici şi, implicit, şansa unui potenţial profit mare rapid. E şansa oricărei societăţi aflate în goana după Vest. Şi totuşi, este vreo particularitate (şi nu doar o şansă) concretă a binelui în societatea românească de după anii ’90? E bine că avem acces liber, rapid, ieftin şi nelimitat la informaţie. E bine că valorile pe care le avem sînt impuse de un sistem politic, democratic, funcţional în alte societăţi. E bine că avem capacitate de adaptare şi inovare. 

E bine că avem o generaţie tînără, şcolită şi cunoscătoare a ceea ce înseamnă valori socio-politico-economice vestice. E bine că sîntem mulţi. E bine că avem o ţară mare. E bine că avem potenţial fizic de creştere economică. E bine că ne raportăm la cei mai buni. E bine că sîntem în creştere. E bine că putem controla haosul politic. E bine că avem familia ca valoare fundamentală. E bine că mai facem roşii cu gust. E bine că îi ajutăm şi pe alţii din puţinul nostru. E bine că avem un sistem societal informal funcţional. E bine că nu ne bazăm doar pe politicile guvernamentale. E bine că sîntem independenţi ca indivizi. E bine că vrem mai mult. E bine că avem investitori străini. E bine că aceştia aduc cu ei valori (în ceea ce priveşte disciplina în muncă). E bine că ne primesc la ei (în Vest) să muncim. E bine că ne apreciază. E bine că „acasă“ e în România. E bine că se mai pictează. E bine că se mai compune. E bine că ne comparăm între noi, dar şi cu alte ţări. 

În 1980, Reagan întreba, înaintea alegerilor prezidenţiale, dacă americanilor le era mai bine atunci decît în urmă cu cinci ani? Stabilea astfel un standard convenabil lui, în memoria alegătorului. Un standard convenabil societăţii româneşti de azi este decembrie 1989. Ne e mai bine azi decît ne era atunci? Da.  

Anamaria Dâmboiu a studiat Ştiinţele Politice la Universitatea din Viena.

 

Diana-Elena NEAGU
Pieţe, chefuri şi alte binefaceri româneşti 

„Doamne, nu mă lăsa să fiu ipocrit“ – o rugăciune pe care a adresat-o odată cineva. Şi care mi-a plăcut. Mă rog şi eu ca, atunci cînd îmi spun că îmi place viaţa din România, să nu am prea multe tendinţe de false elogii şi nici gustul imaginar al strugurilor acri... 

Însă fără ipocrizie, ci mai mult cu o oarecare îngîmfare (căreia sper că, odată declarată, i se mai scade din efectul antipatic), îmi place să mă identific cu oamenii „întorşi în ţară“. Întors... ca atunci cînd ai uitat ceva important acasă, ca atunci cînd revii pe locurile părinteşti şi observi că totul e neschimbat, sau dimpotrivă, că nimic nu mai e la fel. Apoi, inevitabil, urmează întrebarea, pe care surprinzător am pus-o şi eu altora, din reflex, cu un amestec de curiozitate şi o dorinţă de confirmare a propriei gîndiri: „De ce te-ai întors?“. 

Dincolo de motivele „mari“, puternic afective, de legăturile umane sau de familie a căror apropiere aduce evidente bucurii şi liniştiri (aici s-ar încadra după mine şi contactul cu limba română, de care îmi este în permanenţă dor), există nişte raţiuni de detaliu, un şirag de cireşe de pe un tort care face să îmi fie drag să trăiesc aici. Aşadar, m-am întors pentru: 

Muncitorii care ne fluieră pe stradă, complimentele primite gratis, remarcile domnilor bătrîni, sau ale puştanilor, care flatează întotdeauna (deşi nici o femeie respectabilă n-ar recunoaşte aceasta) şi îmi lipsesc mereu atunci cînd mă aflu în mult prea politicosul Vest. 

Merele mici, colorate (nu doar verzi, de culoarea gresiei mele de la baie), brînza şi laptele de la bătrîne îmbrobodite, pepenii adunaţi în munte, şi, în general, fructele şi legumele care nu sînt în plastic (de la care preiau gustul) sau au eticheta de „bio“, care mi se pare sfîşietor de tristă. În acelaşi registru – ca să citez un bun prieten – „viermişorii, scaieţii şi buruienile“, plantele neîngrijite, copacii fără formă, apele fără iahturi, natura asupra căreia nu s-a intervenit, sălbăticia dinaintea ordinii „europene“. M-am întors pentru felul în care mă simt atunci cînd ascult Tudor Gheorghe, sau Pasărea Colibri, Alifantis, Anda Călugăreanu şi, în funcţie de dispoziţie (dacă tot mi-am asumat sinceritatea aceasta apăsătoare), Monica Anghel, Taxi, Holograf, Vank etc. 

Greu de explicat este un soi de bază de trăsături comune pe care românii le au, datorită experienţelor similare, bază pe care probabil o au şi germanii, şi spaniolii, şi orice alt popor, însă eu numai pe a românilor reuşesc să o înţeleg şi, cunoscînd-o, să o iubesc. Este vorba de o amestecătură între veselia gălăgioasă de la nunţi, botezuri şi alte evenimente unice în viaţă, ingeniozitatea descurcăreaţă, prietenia deschisă, intimă, între români, dar şi cu alte naţii, lamentaţia continuă (pe care, paradoxal, o disimulează sau o înlocuiesc bine cu cele de mai sus, sau cu umor negru) şi chiar mitocănia ignorantă, rareori rău-intenţionată. 

Mai sînt bisericile. Clopotele. Mănăstirile ortodoxe. Noaptea de Înviere. Lumînări adevărate. Colindele. Sărbătorile din afara mall-urilor. Credinţa. În final, nu ştiu pentru ce anume m-am întors. Toate cele de mai sus ar putea fi nişte poveşti de supravieţuire, nişte bomboane care ascund gustul medicamentelor, înflorituri de dragul temei propuse, o resemnare, o consolare tristă. Însă cel puţin, pentru mine, cea de acum, nu sînt ipocrizii. 

Diana-Elena Neagu a studiat Drepturile Copilului în Germania. În prezent este psiholog şi profesor la Şcoala Internaţională din Cluj-Napoca.

Foto: L. Muntean