Cînd am început să documentez Dosarul dedicat lui Horia Bernea, imediat mi-a fost menționat numele doctorului Sorin Costina din Brad, colecționar de artă și foarte apropiat prieten al lui Horia Bernea. Am aflat, apoi, că dr. Costina a fost un prieten și un sprijin real pentru mulți dintre marii artiști plastici români în vremurile extrem de dificile ale ultimelor două decenii comuniste. Am realizat cu mare plăcere acest interviu, convins că deschid o pagină importantă a istoriei artei românești pe care specialiștii ar trebui, cred, să o cerceteze mai atent: lumea colecționarilor anilor 1970-1980, precum și relațiile lor cu artiștii vremii. (S. V.)

 

Cum ați devenit colecționar? Ați moștenit pasiunea din familie?

Brad, locul unde m-am născut, este o mică așezare de pe Valea Crișului Alb. În 1942, anul nașterii mele, cele mai importante instituții erau Liceul Avram Iancu (întemeiat de miotropolitul Șaguna în urmă cu 150 de ani) și Societatea minieră Mica (președinte al Consiliului de Administrație fiind Ion Gigurtu, viitor prim-ministru). Liceul era o instituție de elită, toți profesorii erau cu studii sau doctorate la Viena, Budapesta, Cluj sau București. Societatea Mica avea ingineri cu studii la Berlin, Londra, Paris. În anul cînd am început eu școala (1948), nu mai exista nimic din toate acestea. Liceul a fost desființat, profesorii dați afară sau arestați, marea bibliotecă școlară a fost arsă. Aceeași soartă a avut-o și întreprinderea minieră, naționalizată, iar inginerii dați afară sau arestați. Tata a fost medic chirurg, nu a făcut politică și a scăpat de arestare.

De pe la 5-6 ani am fost învățat să nu spun nimic din ce se vorbea în casă unde, bineînțeles, se asculta Radio Londra. În fiecare dimineață auzeai că pe cutare l-au luat și dus la pușcăria din Deva. În manualele școlare și revistele pentru copii modelul erau pionierii sovietici de genul lui Pavlik Morozov, care și-a denunțat părinții kulaci.

Locuiam în casa unchiului meu, fost șef al național-țărăniștilor din Brad, care era fugit de frica arestării. L-au găsit după 2-3 ani și a făcut stagiul de deținut la Bicaz. Lăsase în casă o imensă bibliotecă plină cu cărți interzise la acea dată. De prin clasa a III-a și a IV-a citeam toată ziua și așa se face că lecturile mele depășeau cu mult pe cele ale colegilor mei. O istorie învățam la școală și o alta din biblioteca unchiului meu. La terminarea liceului juram să nu mai pun mîna pe o carte de literatură contemporană, căci asta însemna: A. Toma, Beniuc, Dan Deșliu, V.M. Galan, Nagy Iștvan, Ion Mircea și alții ca ei.

Singura distracție în Brad era echipa de fotbal a întreprinderii. Mă interesa și Divizia A, citeam Sportul popular și mai pe urmă cronica fotbalistică din Contemporanul, ținută de Al. Mirodan. După cum deduceți din această scurtă schiță autobiografică, educația mea plastică era cu cîțiva milimetri peste zero. Abia pe la 13-14 ani am văzut primul muzeu din viața mea, anume pinacoteca din Academia Mihăileana de la Iași.

Ați studiat la Iași...

Ajuns student la medicina ieșeană, în 1959, am descoperit o altă publicație literară care avea cronică sportivă: Tribuna clujeană. După cronicile sportive citeam și restul revistei, prin ’61-’62 apăruseră suciții literaturii românești – D.P. Popescu, Al. Velea. Am început să citesc și cronici teatrale și să merg frecvent la Teatrul Național ieșean. Prin ’64-’65 au venit la Iași două expoziții șocante: Arta contemporană engleză și Expoziția Țuculescu. Inutil să spun că nu am priceput nimic din nici una, dar frecventarea literaturii și a teatrului m-a învățat un lucru: să nu resping ceva ce nu pricep; de cele mai multe ori, defectul era la mine. Așa că am căutat să mă instruiesc, cît de cît, în „vizual”, cum spunea prietenul meu Paul Neagu. Am început cu Istoria Artei lui Oprescu, găsită la un anticariat. Am făcut vizite la colecțiile particulare accesibile (Weinberg, Minulescu, Oprescu, Dona, Avakian) și vizite în expoziții de artă contemporană. Am început să cumpăr lucrări de artă.  

Ce v-a împins să treceți de la lectură și vizite în muzee, expoziții, colecții la achiziții?

Mai întîi, ca să-mi decorez locuința (mă întorsesem de acum la Brad). Dar cel mai important motiv a fost venirea pe lume a fetiței mele pe care doream să o scutesc de analfabetism plastic.

Vă amintiți primele achiziții?

Primele achiziții au fost modeste, dar nu catastrofale: două gravuri de Hans Hermann și Fr. Mazanek. În 1969, am mers la București și acolo am cumpărat masiv: un peisaj al unei artiste semiprofesioniste cu o pastișă după Pom înflorit de Andreescu, o lucrare de Henri Catargi, de la Fondul plastic, o natură moartă de C. Baba de la Consignația, două plăci de lemn pictate de Margareta Stahl, o farfurie pictată de Nircă. Analizînd achizițiile, cred că se vede ce haos era în capul meu. De Catargi și Baba auzisem din ziare și știam că sînt „buni”. Însă, eu eram cel de la Pomul înflorit și de la plăcile Margaretei Stahl. Peste cîteva luni am revenit la București și am cumpărat, tot de la Fondul plastic, Flori de Pacea. A fost, de altfel, ultima achiziție de la Fondul plastic.

Cum a evoluat colecția dumneavoastră?

În anii următori, am mai luat lucrări de la Alin Gheorghiu, Iosef Krijanowschi, Ion Gînju. În august 1971, am avut o mare descoperire cu care mă mîndresc și astăzi: o guașă de Octav Grigorescu. De Octav m-a legat o strînsă prietenie, la fel și de soția sa Geta Napăruș, și prietenia s-a prelungit, apoi, cu Ionică Grigorescu.

Dar de Horia Bernea cum ați dat? Care a fost prima achizițiea Bernea pentru colecția dumneavoastră?

La început, am remarcat numele Horia Bernea într-o cronică laudativă făcută de dl Frunzetti în Contemporanul. Apoi, i-am văzut lucrările. Prima lui expoziție văzută de mine a fost o colectivă, la fosta galerie Orizont. Expuneau Bernea, Șetran și Bitzan (obiecte). Horia expunea Graficele Slogan. Inutil să spun că din Grafice nu am priceput nimic. Toamna lui ’71 - toamna lui ’72 le petrec la București, la un curs de specializare. Prin iunie-iulie ’72, la Dalles și Casa Scînteii văd două mari expoziții. Bernea expunea două superbe curți. Eram complet derutat de ceea ce vedeam! În fine, l-am văzut în carne și oase în septembrie ’72 la Simeza, la vernisajul expoziției Deal. Lucrările erau superbe, de mari dimensiuni, nu mai văzusem așa ceva. În seara vernisajului Horia era foarte nervos, îl nemulțumea ceva cu panotarea. În expoziție era și un mic detaliu din Deal - un pătrat de cca 20x20. Am revenit a doua zi și mi-am  făcut curaj să-l întreb cît costă. Mi-a răspuns: 8.000 de lei. Era, evident, peste puterile mele, căci salariul meu de medic secundar era atunci de 1.800 lei.  

Și ce-ați făcut?

Pe 1 octombrie 1972, am revenit la Brad și am început să strîng bani pentru lucrare. În martie 1973, m-am întors la București decis s-o cumpăr, dar nu știam unde este atelierul lui Horia Bernea. Îl cunoșteam, însă, pe Ion Bitzan, l-am întrebat și el mi-a spus scurt: pe Șelari. Aflu unde-i Șelariul și găsesc atelierul. Am bătut la ușă și am dat peste un om total schimbat. Foarte binevoitor, Horia Bernea mă primește și îi spun ce vreau. Îmi spune că nu mai are lucrarea. Peste cîțiva ani, mi-a mărturisit că, de fapt, o avea dar nu voia să o dea. Revenind, la acea primă întîlnire mi-a pus în față două curți: una din 1966 și una nouă, în genul celor văzute de mine la expoziția de la Dalles. Am cumpărat Curtea din ’66 la un preț surprinzător: 2.000 de lei. Atunci, la acea întîlnire, s-a petrecut ceva între noi, nu-mi dau seama nici acum, după zeci de ani... Peste cîteva luni am cumpărat cealaltă Curte. I-am cerut adresa pentru a-i plăti lucrările în rate. I-am mai scris una sau două scrisori și am primit o scrisoare de la soția lui care mi-a spus că Horia era la Paris și mi-a dat adresa de acolo. Am început să ne scriem reciproc. Am început cu „Domnule....”, dar foarte repede l-am dat la o parte pe „Domnule” și am devenit prieteni.

Era prietenos?

Horia era foarte țepos față cunoștințele noi, dar apoi devenea un om fermecător, cu mult umor. Era de o franchețe extraordinară. Îți spunea cu toată sinceritatea părerea lui.

V-a văzut colecția?

Nu a trecut mult timp și m-a vizitat. La mine era jale: o amestecătură de bibelouri, cristale și alte țopenii pe care m-a pus să le scot imediat. În scurtă vreme Horia a devenit fratele meu mai știutor. Avea o memorie vizuală fabuloasă. Eu văzusem Luvru, cu zeci de ani înainte de a merge la Paris, din spusele lui. Citea enorm și-mi îndruma și mie lecturile, mă trimitea să-mi cumpăr respectivele cărți, să le citesc și apoi să le discutăm.

V-a îndrumat colecția și spre alți artiști?

După ce am luat patru-cinci lucrări de la el mi-a spus „Ai luat destul de la mine” și mi-a făcut o listă cu pictorii de la care trebuie să cumpăr lucrări. Apoi, vreme de ani de zile, mergea cu mine în diverse ateliere și chiar el alegea lucrarea pe care o cumpăram. Prima asemenea vizită a fost la  dl Paul Gherasim, pe care l-am iubit și l-am apreciat ca pe un tată. Horia Bernea era de o generozitate extraordinară în a-mi prezenta și alți artiști. Îmi zice adesea: „Vezi că oricînd poate să apară un tînăr excepțional!” Și tineri au apărut: Sârbulescu, Paștina, Paraschiv, Gh. Ilea, Ioana Bătrânu, Tolan, Alexandru Antonescu. Astăzi mulți din bătrînii de atunci au trecut la cele veșnice și tinerii de atunci sînt deja bătrîni, îmbătrînind odată cu mine.

Așadar, în alcătuirea colecției dumneavoastră, Horia Bernea a jucat un rol major?

Fără Horia, colecția nu ar fi fost colecție, ci o aglomerare de lucrări. Într-o colecție tablourile trebuie să se lege între ele, să nu existe stridențe cu lucrări incompatibile, chiar dacă ar fi de bună calitate. La 76 de lucrări (uleiuri, guașe, acuarele, schițe) colecția mea este „Bernea și cei care au avut legături cu el”. În atelierul lui am cunoscut pe Bertalan, Berindei, Sorin Dumitrescu, Florin Ciubotaru, Șerban Gabrea, Theodor Moraru, Ion Dumitriu, Florin Mitroi, Gorduz, Silviu Radu, Tiron, Maitec Tăutu, Nicodim, Lucia Maftei.

Întîlniri...

Gabriel Liiceanu spunea undeva că important este să ai parte de întîlniri esențiale, care să-ți schimbe viața. Eu am avut parte de două asemenea întîlniri în viață: prima, în urmă cu 57 de ani, cînd am cunoscut-o pe soția mea, și a doua cu Horia Bernea. Am mai fost întrebat cum de-am nimerit eu în acea zonă, și am răspuns cu vorbele dlui Paul Gherasim: „Nu știu, așa le-a plănuit Dumnezeu, este o taină”. Probabil că am avut un înger păzitor, de la bun început, care m-a călăuzit și ferit de prostii. Tot prin intermediul lui Horia am cunoscut mari personalități ale culturii române: domnii Mihai Șora, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Radu Petrescu, Paleologu, Teodor Enescu, Dan Hăulică, Ion Frunzetti, Radu Bogdan, O. Barbossa. De altfel, avea foarte mulți prieteni: la Bacău își făcuse mulți prieteni cu prilejul lungilor lui stagii la Tescani, la Timișoara – Grupul Sigma și Coriolan Babeți, la Bistrița, la Piatra Neamț – colegul său Doru Ulian, la Cluj – Ana Lupaș și Mircea Spătaru. Se bucura de o uriașă admirație și din partea multor înalți ierarhi ai bisericii: Patriarhul Teoctist, Patriarhul Daniel, care pe vremea aceea era la Iași, Mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania. Era o voce ascultată în biserică, se ținea cont de părerile sale.

Cultiva prietenia?

Îi plăcea să stea la taclale la o masă întinsă cu toate felurile de mîncare servită. Dar, înainte de 1990, pe lîngă prieteni avea și mulți denigratori. Invidia profesională și faptul de a nu fi făcut nici un compromis îl făceau antipatic multora. De altfel, pînă în anul 1990, era mai degrabă marginalizat de critica de artă oficială, la fel cam ca toți prietenii săi. Așa se face că, în decembrie 1989, eu eram posesorul unei colecții de artiști marginali care, mulți dintre ei, trăiau din împrumuturile de la Fondul Plastic. Unii dintre ei sînt descoperiți și reevaluați abia în zilele noastre.

V-a fost mentor...

De la Horia am învățat că pictura are o gramatică proprie și o geometrie pe care, dacă nu le cunoști, ești un analfabet în vizual. Ajunsesem atît de fascinat de el încît pot spune că trăiam o viață dublă: una în locul unde domiciliam și munceam, iar cealaltă, adevărata mea viață, era cînd mergeam în atelierul lui din Șelari.

Cum vi-l amintiți din acel atelier?

Horia lucra enorm. Stau mărturie caietele lui cu schițe și însemnări. Era foarte exigent cu pictura sa, dacă îl nemulțumea ceva, picta peste ea și rezulta o nouă lucrare. La el, subiectele apăreau și se dezvoltau de multe ori în mod neașteptat mai ales pentru imitatorii săi care nu puteau ține pasul cu evoluția sa. Lucra cu cele mai bune culori, cele mai bune pînze, cele mai bune pensule, pe care le aducea din stagiile sale de la Paris. Își curăța paleta în fiecare seară, la fel și pensulele. În atelierul lui era o ordine desăvîrșită. Din atelierul lui nu ieșea nici o lucrare nevernisată și neînrămată. Singurul căruia îi dădea lucrări fără ramă eram eu. Dar la fiecare lucrare îmi făcea profilul ramei, dimensiunile și materialul din care să fie confecționată. Păstrez la fiecare lucrare schița de ramă. De multe ori cumpăra rame vechi, pictura urmînd să apară după mai mult timp. Odată, cînd cu distrugerea cartierului Uranus, a găsit la un domn foarte bine o ramă superbă de secol XIX. A cumpărat lucrarea și, spre uluirea vînzătorului, i-a scos pe loc pictura și sticla care nu aveau nici o valoare: el văzuse rama! Pînă în 1990, petreceam ore nesfîrșite în atelierul său. De multe ori venea și dl Ernest Bernea, de la care am învățat atîta istorie recentă a României cît în toți anii de școală. Atelierul lui din Șelari, fiind în centru, era loc de întîlnire pentru toți cei care ieșeau în oraș. De multe ori era furios că nu putea lucra, visa la o casă cu atelier în care să poată lucra în liniște. Casa a realizat-o, dar din păcate nu a avut parte de ea pentru mult timp.

Vă vizita destul de des...

Horia se simțea la Brad ca acasă. A fost rapid adoptat de întreaga mea familie, de mama, tata, soția și fiica mea. Cînd am spus că-l simțeam ca pe un frate mai mare și mai știutor nu era o figură de stil. După înființarea Muzeului Țăranului Român a făcut cîteva expediții în țară pentru a putea recupera obiecte autentice rămase în gospodăriile țărănești. A fost și la Brad, de unde a plecat cu sute de obiecte. Locuia la mine cîte șapte-opt zile. Umblam pe Valea Arieșului și pe Valea Crișului. După deschiderea Muzeului, însă, timpul lui era foarte limitat. Dar după atîția ani, reușeam să vorbim în 30-40 de minute cît vorbeam altădată în zile.

Cînd l-ați văzut pe Horia Bernea ultima oară?

Cu o zi înainte de a pleca la Paris pentru operație, am fost la Otopeni pentru a-mi lua rămas bun de la el. Am stat de vorbă trei-patru ore.

Și apoi?

Nu am avut nici o presimțire rea, eram sigur de reușita operației. În fiecare zi vorbeam la muzeu și îmi spuneau că totul mergea bine. Vestea trecerii lui la Domnul a venit ca un trăsnet pe cer senin: un telefon de la Sorin Dumitrescu. La 20 de ani de la trecerea lui Horia la cele veșnice îl simt ca pe un om viu. Dacă iau o lucrare de la cineva mă întreb de zece ori: oare ce părere are Horia de ea? Memoria lui va trăi în mine pînă la sfîrșitul zilelor mele.

interviu de Sever VOINESCU

Foto: Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Horia Bernea