Trăită în cotidian, nici lumea elveţiană nu-i perfectă, fireşte. Ea are în schimb gustul atractiv al normalităţii, pe cele mai diverse planuri. Între ele: şcoala, cartea, lectura deprinsă în copilărie. Am observat destul de repede că, spre deosebire de situaţia de la noi, "acolo" profesorii de liceu se plîng mult mai puţin - aproape deloc - că elevii lor nu citesc; atenţia mea faţă de asemenea teme ar trebui interpretată atît ca o deformaţie profesională, cît şi ca o consecinţă a normalităţii: prietenii şi colegii mei de generaţie, aici ca şi acolo, sînt cel mai adesea profesori de literatură, ca şi mine. I-am privit îndeaproape şi pe parcursul precariatului suplinirilor ("ca la noi"), şi de cînd s-au aşezat la catedrele lor (mai confortabil ca la noi).Aşa se face că am provocat-o în vara aceasta la discuţie pe Jacqueline Derrer-Hunkeler, care predă limba şi literatura franceză la Şcoala Cantonală din Baden (Argovia), adică - la liceeni germanofoni. E pasionată de meserie, elevii ei cîştigă concursuri naţionale de gen, şi - mai ales - ea însăşi nu se plînge. Cum îi face să citească literatură franceză? Încerc să rezum o discuţie "între profe’...".Înainte de orice şi din principiu, spune ea, un elev în faţa unui computer nu este neapărat un cititor pierdut pentru cauza literaturii. Dimpotrivă: acela e un mijloc de informare, care te poate ajuta - de pildă - să îl citeşti pe Tartuffe cu un ochi atent la fundamentalismele religioase ale zilelor noastre. Moli