Atunci…erau miezul vizibil al unuia dintre cele mai mari experimente sociale din istoria omenirii. Ei îşi datorau existenţa decretului de interzicere a întreruperilor de sarcină semnat de Ceauşescu în 1966. Astfel s-au născut peste două milioane de copii în plus faţă de sporul natural al României, au murit zeci de mii de femei în urma întreruperilor ilegale de sarcină, dar în acelaşi timp sute de mii de copii nedoriţi au fost abandonaţi în spitale şi orfelinate, unde o parte dintre aceştia, care aveau dizabilităţi fizice şi psihice, au fost supuşi unui proces de exterminare cu acordul tacit al autorităţilor şi al personalului medical. România, la sfîrşitul anilor ’80, era una dintre ţările cu cea mai mare mortalitate infantilă din lume.La căderea regimului Ceauşescu decreţeii aveau între 15 şi 20 de ani. Unul dintre ei a făcut parte chiar din plutonul de execuţie de la Tîrgovişte.În zilele noastre…au în jur de patruzeci de ani, conduc o maşină mai bună decît Dacia, au copii, cîştigă decent, plătesc credite, au animale de companie şi călătoresc cît pot de des în afara României. Cam ăştia sîntem noi, un pic resemnaţi şi spectatori la tot ce se întîmplă în jur pînă într-o zi în care o să ne dăm seama că oportunismul, delăsarea, nesimţirea şi mizeria sînt la fel de mari acum ca şi atunci, pe vremea lui Ceauşescu. Pentru mine ziua aceea a fost cînd una dintre fetele mele, elevă la Liceul German din Timişoara, a mers la şcoală după vacanţă şi a intrat într-o sală de clasă care arăta ca o celulă devastată dintr-un lagăr de concentrare sovietic, cu pereţii scorojiţi, cu mobilierul distrus şi cu un "M…IE" cu litere de-o şchioapă scris pe uşă. Acolo trebuie să înveţe copilul meu carte. Nu mai este nimic de spus după ce nenumăraţi dregători şi politicieni în frunte cu preşedintele mi-au explicat că învăţămîntul este o prioritate, că sîntem în plină reformă.Ce avem aici? Au trecut douăzeci de ani de la căderea lui Ceauşescu. Avem una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţămînt din vestul României, moştenire de la Imperiul Austro-Ungar şi de la "drăguţul de împărat Franz Josef". Elevii de aici fac parte din familiile bune ale Timişoarei. Şcoala este considerată emblematică pentru un oraş care se crede altfel şi care se percepe ca fiind mai occidental decît majoritatea oraşelor româneşti. Şi mai avem ceva: doamna directoare este o reprezentantă a minorităţii germane din Banat şi, atenţie, un politician local membru al partidului domnului Klaus Johannis. Sînt toate datele ca lucrurile să meargă bine la această şcoală şi totuşi, între această sală de clasă şi o sală de clasă de undeva din Irak nu este nici o diferenţă. Sîntem pierduţi! Fără şansă! Dincolo de poleiala noastră mic-burgheză, noi " generaţia decreţeilor " sîntem doar o masă de oameni redusă exact la condiţia părinţilor noştri de acum douăzeci de ani care, deşi nu au fost capabili să se opună în nici un fel dictaturii, nu au reuşit nici măcar să influenţeze cele mai mărunte şi concrete aspecte ale existenţei lor de atunci, să nu trăiască pur şi simplu în mizerie.În mod cert actuala clasă politică este mulţumită şi nu pare dispusă în nici un fel să schimbe placa. În cel mai bun caz ea ne va recomanda o răsturnare de situaţie ciclică, un schimb post pe post, fără să renunţe la negocierea ultimului loc din administraţie. Aşa că eu propun o grevă a decreţeilor. O zi în care să nu mai facem nimic. Să ne îmbolnăvim toţi peste noapte. Un gest neoficial, nesindical " apolitic, dacă se poate aşa ceva " sînge în vene cum se spune, adrenalină. Haideţi să ne imaginăm două milioane şi mai bine de oameni între 30 şi 40 de ani, care să blocheze tot şi toate " armata, poliţia, drumuri, străzi, vămi, ministere, aeroporturi, fabrici şi uzine, televiziuni, ziare şi posturi radio. Fără lozinci. Fără revendicări. Fără lideri… Să nu spunem nimic, dar în primul rînd să nu facem nimic din ce vor ei, adică să ne lăsăm administraţi, conduşi, guvernaţi. Să ne oprim pur şi simplu. Să stăm.Noi " generaţia decretului " nu am fi fost aici dacă România ar fi avut după război o soartă normală. Se spune că noi am făcut Revoluţia. Este ceva în destinul nostru care ne dă dreptul să nu mai fim cumsecade, înţelegători sau realişti, chiar dacă asta înseamnă să stricăm ritmul democraţiei, sau, mai nou, al autoritarismului din România. Aşa cum merg lucrurile acum vom pierde cu siguranţă ingredientele care ţin o societate împreună. Iar atunci pojghiţa de valori, bun-simţ şi încredere se va face ţăndări şi statul, în formula pe care o ştim, o să dispară peste noapte. O să fie o chestiune de ore sau zile. Ce va face puterea cînd decreţeii or să blocheze strada? Va scoate preşedintele sau prim-ministrul armata din cazărmi ca să facă ordine, cum a procedat Ceauşescu? Eu cred că nu. Mai degrabă vor fugi. O să bată vîntul prin sediile partidelor, prin parcările de la Guvern şi ministere. Nu o să mai fie ţipenie de maşină scumpă pe străzi. Ei nu au cum să înţeleagă mecanismul acestei întîmplări pentru că ei gîndesc cu burta, cu fluidele din maţe… şi deodată o să-şi aducă aminte de Ceauşescu şi o să li se facă frică. Aşa cum îmi este şi mie frică cînd mă gîndesc la ce îi aşteaptă pe copiii noştri cînd vor fi mari şi noi nu vom fi acolo să-i apărăm de mizeria care ridică munţi în jurul lor. O să ne distrăm teribil. 24 de ore. Nici o secundă în plus. A doua zi televiziunile îşi vor relua programul. Noi o să ne întoarcem la treburile noastre. Ei vor ieşi încet, încet la lumină. Probabil se vor comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar cu siguranţă lumea noastră o să fie mai bună. Iar noi, decreţeii, o să ne zîmbim complice cînd o să ne întîlnim prin supermarketuri pentru că ştim cît de frică le-a fost lor în ziua în care România s-a oprit.