Brain drain: un fenomen global cu mize economice, sociale şi politice majore. Şi un factor de risc mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare. În ultimii 25 de ani au plecat din România mii de medici, cercetători, savanţi de top, atraşi de condiţiile profesionale şi de viaţă mult mai atractive din ţările occidentale. Parcursul e aproape acelaşi pentru toţi: studii liceale şi universitare în România, apoi o bursă pentru master sau doctorat într-o ţară dezvoltată, apoi decizia de a continua cariera academică în afara ţării. Cei mai mulţi au văzut în România doar un drum înfundat. Ce se poate face pentru a atrage înapoi în ţară această comunitate ştiinţifică românească din afara graniţelor? 
 
E nevoie de un mediu atractiv, previzibil, competitiv şi corect
 
De ce aţi plecat din România? 
 
Am plecat în 1997, imediat după ce am terminat facultatea, cînd România era la începutul tranziţiei. Am vrut să am acces la lumea cercetării fundamentale din Occident, unde puteam continua procesul de formare post-unversitară la standarde ridicate. Speram să pot descoperi lucruri noi şi importante într-un cadru de libertate intelectuală. Nu am lucrat în cercetare în România înainte să plec decît un an, prin urmare perspectiva mea asupra situaţiei din acel moment este limitată. Îmi amintesc, însă, faptul că erau resurse puţine, iar opţiunile de dezvoltare erau neclare. 
 
Cînd şi cum v-aţi reconectat la cercetarea din România? 
 
În anul 2009, fundaţia română de ştiinţă (CNCS-UEFISCDI) a avut excelenta iniţiativă de a finanţa, în urma unor evaluări internaţionale, unele programe pentru cercetătorii români din străinătate. Am făcut o propunere care a fost aprobată. Acest proiect, derulat pe o perioadă de trei ani, mi-a permis să construiesc un laborator în domeniul vederii artificiale şi al învăţării automate la Institutul de Matematică „Simion Stoilow“ al Academiei Române. Finanţarea a fost substanţială şi a permis, cu mult efort, renovarea unui întreg nivel al clădirii, refacerea birourilor, cumpărarea unor echipamente de cercetare performante (super-calculatoare, sisteme de analiză a privirii umane, sisteme de analiză a mişcării umane). Fondurile au permis şi crearea unui grup de cercetare tînăr, avînd în componenţă specialişti cu doctorate sau masterate la universităţi europene şi americane cum ar fi Karlsruhe, Bonn, Toronto, Carnegie Mellon, Manchester sau Imperial College. Ulterior, am obţinut alte finanţări importante prin proiecte-competiţii evaluate internaţional de către European Research Council (ERC) sau în parteneriate cu grupuri de cercetare cum ar fi cel de la INRIA, din Franţa. Toate aceste finanţări ne-au permis să formăm tineri cercetători (unii sînt astăzi doctoranzi în grupul nostru, alţii lucrează în laboratoarele de la Google, Facebook sau Hewlett-Packard) şi să publicăm, să obţinem sisteme de date sau programe cu impact internaţional. Am reuşit să cîştigăm şi unele competiţii ştiinţifice majore. Pe scurt, avem un grup şi un laborator care acum arată, funcţionează şi produc rezultate ştiinţifice originale. Obiectivul nostru pe termen lung este de a înţelege elementele computaţionale fundamentale ale vederii umane şi de a construi modele artificiale care învaţă automat să-şi îmbunătăţească performanţele pe baza experienţei vizuale masive, integrată temporal, aşa cum o fac şi sistemele biologice. Este un domeniu cu profund impact, atît ştiinţific, cît şi cognitiv şi tehnologic. Sper să reuşim să facem progrese semnificative, deşi în România persistă probleme instituţionale, sistemice, insuficient rezolvate, asupra funcţionării pe termen lung a unui astfel de laborator. 
 
Ce s-a schimbat în cercetarea românească faţă de anul în care aţi plecat? 
 
Cred că, în ansamblu, cercetarea românească a evoluat pozitiv, devenind mai atractivă şi mai competitivă, cu convergenţă către priorităţile europene. S-a îmbunătăţit infrastructura, au intrat în sistem cercetători tineri cu pregătire internaţională, s-a pus accent pe publicaţii în baze de date standardizate şi pe factorii lor de impact. Există, cred, mai mult interes pentru cercetare azi. Un element esenţial l-a reprezentat structurarea UEFISCDI, care, sub conducerea unor persoane cu viziune, precum profesorul universitar Adrian Curaj, a creat strategii şi programe pe care le-a implementat cu profesionalism şi obiectivitate în urma unor competiţii cu evaluare internaţională. Din păcate, UEFISCDI gestionează în mod transparent doar 25% din bugetul cercetării din România şi chiar şi aceste fonduri sînt vulnerabile la decizia politică, prin bugetele anuale aprobate de Guvern. În ultimii cîţiva ani, multor proiecte excelente, în curs de finanţare de către UEFISCDI, le-au fost reduse bugetele anuale cu pînă la 50%, pentru că bugetul UEFISCDI a fost tăiat la rîndul său, în mod nerezonabil. Un sistem de cercetare performant nu poate funcţiona în acest fel. Trebuie să existe o predictibilitate multi-anuală a alocării resurselor şi o respectare a contractelor în derulare. 
 
De ce mai pleacă, încă, cercetătorii valoroşi? 
 
Pe de-o parte, mobilitatea internaţională este esenţială în formarea oricărui cercetător, la un moment dat, pentru că îi permite să lucreze şi să progreseze în laboratoare cu competenţe diferite, să înţeleagă sistemele din diverse ţări, să realizeze contacte şi colaborări la diverse niveluri: de doctorat, postdoctorat, profesorat, sau în cadrul unor companii – competenţele asociate nefiind aceleaşi. Pe de altă parte, „piaţa talentului“ este globală – astăzi, mai mult decît oricînd – şi România trebuie să ofere un mediu de cercetare competitiv, sustenabil. Chiar şi în ţările occidentale dezvoltate, universităţile şi laboratoarele de cercetare sînt într-o competiţie acerbă pentru expertiză, pe care o percep ca avînd valoare intelectuală, socială şi economică reală. Cred că în România cercetarea ştiinţifică are încă o valoare decorativ-exotică, cred că nu este bine înţeles cît de concrete pot fi rezultatele şi impactul său, atunci cînd sînt exersate într-o strategie implementată corespunzător. Imaginea ar trebui să fie limpede: o cercetare performantă ajută la formarea solidă a unei noi generaţii de oameni de ştiinţă, profesori şi specialişti, oferă o bază de expertiză naţională pentru dezvoltarea strategică – pe care orice stat responsabil ar trebuie să o consulte periodic şi să o folosească, dacă se poate, cît mai eficient în elaborarea politicilor publice –, oferă o bază de expertiză şi cunoştinţe pentru companii în crearea de noi tehnologii şi face o ţară, în ansamblul său, mai interesantă din punct de vedere intelectual, mai vie şi mai atrăgătoare şi pentru investitori, dar şi pentru cei care doresc să trăiască acolo. 
 
Cum ar putea fi ţinuţi pe loc cercetătorii aflaţi la început de carieră? Cum ar putea fi determinaţi să se întoarcă cei deja plecaţi? 
 
În măsura în care se va crea un mediu atractiv, previzibil, competitiv şi corect, rezultatele vor apărea. Este însă un proces de durată. Trebuie investit în resursa umană, trebuie să existe o salarizare corespunzătoare, în centre cu masă critică, şi să realizăm programele şi politicile publice esenţiale de finanţare în baza unor criterii obiective, implementate pe o perioadă lungă de timp, fără sincope şi fără şovăială. În acest mod, vom avea rezultate măsurabile în cinci ani, schimbări semnificative în zece ani şi impact social şi economic major în cincisprezece ani. Este o grădină pe care o plantăm nu doar pentru azi sau mîine, ci pentru următoarea generaţie. 
 
Cristian Sminchisescu este profesor la universităţile din Lund, Suedia şi Toronto, Canada. Conduce Laboratorul de Vedere Artificială şi învăţare computaţională de la Institutul de Matematică „Simion Stoilow“ al Academiei Române (www.imar.ro/clvp).  
 
Corina Negrea este realizator de emisiuni de ştiinţă la Radio România Cultural. De şaisprezece ani este corespondentul special al Societăţii Române de Radiodifuziune pentru Săptămîna Nobel. 
 
anchetă realizată de Corina NEGREA