Cu siguranță că dezbaterile, discuțiile și controversele publice, iar în măsura cunoașterii surselor de arhivă, și cele private, ce au însoțit în anul 2018 sărbătorirea Centenarului României vor deveni ele însele, peste un secol, subiect de dezbateri, discuții și controverse.

Fraza de mai sus (ca și aceasta și altele de mai jos, de altfel) este un șablon. De fapt, orice cunoscător al istoriei (atît ca proces, cît și ca reprezentare) știe foarte bine acest lucru. La fel de bine știe și că nu va putea evita niciodată toate clișeele verbale și de gîndire la care disciplina pe care o „slujește“ pare să fie predispusă. În fond, cum poate un istoric să ocolească mereu, fără a genera propriile clișee și șabloane verbale, formulări precum „prima jumătate a secolului“, „spațiul românesc“, „genialul scriitor/compozitor“ sau „fenomen complex“? Nu acestea sînt importante în cercetările pe care le întreprinde, pentru că istoricul nu (mai) face literatură beletristică, ci științifică. Ceea ce contează este adevărul despre trecut, nu întorsătura frazei care afirmă concluziile ferme, originale și oneste. Problema șabloanelor și clișeelor în istoriografie este mult mai delicată și mai complicată decît simplele automatisme verbale, la care nimeni nu vrea cu adevărat să renunțe definitiv, pentru a nu pierde aparența unui jargon profesional. Doar știm, de la exegeții lui Homer, că ușurează munca povestitorului sau a autorului de texte scrise.

Cred că predispoziția științei istorice pentru șabloane și clișee provine din presiunea socială la care este supusă constant. Evident, nu este o situație unică în sfera științelor. De la toate se cere mereu mai mult, se ridică problema cuantumului finanțărilor din fonduri publice și, în cele din urmă, se aduce argumentul (suprem, evident) al utilității pentru societate și omul de rînd. Problema istoriei – care nu va trimite niciodată, de nicăieri, o sondă spațială plină de microtehnologii către o planetă îndepărtată – este emoția pe care o stîrnește. Aceasta este deopotrivă publică și personală. Mîndria, furia, aprecierea sau dezgustul față de o descoperire nouă, de o reinterpretare a unor fapte de acum sute de ani ce păreau nu doar perfect cunoscute, ci și imposibil de înțeles într-un mod diferit, sînt chestiuni curente. Șablonul de gîndire este un reflex defensiv și, în același timp, un alibi. Iar de aici decurg pericolele și, așa cum voi încerca să argumentez, și șansele de a face opinia publică mai atentă la scopurile cercetării istorice.

Centenarul României este un studiu de caz foarte potrivit pentru tema șabloanelor de gîndire în istorie. Evident, un asemenea moment („100 de ani de România“) trebuia aniversat și, în același timp, comemorat. Doar că participarea României la Primul Război Mondial (devenit brusc, și la noi, Marele Război) părea să se încadreze într-un șablon simplu: intrarea în război, bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, Marea Unire. Cele cîteva personalități care au condus aceste evenimente au stat în fruntea maselor care înțelegeau și sprijineau acțiunile politice ce au dus la cele militare. Astfel privită, participarea României la doi dintre cei patru ani ai războiului mondial este o istorie simplă, limpede, glorioasă, deci frumoasă. De fapt, absolut nimic nu este fals în schema prezentată aici. După cum știe orice iubitor de sport, contează cine cîștigă meciul, nu cine pasează mai frumos. Defilările armatei, cîteva monumente publice noi și ramele fotografice de pe rețelele sociale exprimă această frumusețe. Orice încercare de a contrazice schema participării României la un război ce a dus la Marea Unire ar părea o acțiune demitizatoare – iar așa ceva, se știe, reduce totul la o controversă publică pornită la sfîrșitul anilor 1990 și evită o dezbatere reală. Voi lăsa deoparte aspectele considerate controversate în anul ce a trecut. Mă bazez (și eu) pe clișeul profesional conform căruia doar istoricii de peste mulți ani vor înțelege cu adevărat de ce serbările de 1 Decembrie 2018 au fost organizate într un fel sau altul ori de ce s-au construit unele lucruri și nu altele.

Revin însă la schema participării românești la Primul Război Mondial. În ultimii ani, istoricii, filologii, sociologii sau folcloriștii au avut propriul lor război cu șabloanele pe care le datorăm anilor de formare și, paradoxal, impactului celui de-al Doilea Război Mondial. Aproape uitat la noi, Primul Război Mondial a fost una dintre cele mai mari catastrofe pe care societatea românească le-a trăit vreodată. Dezbaterile despre pregătirea insuficientă a armatei și a clasei politice, despre rezistență încăpățînată și acel eroism devenit el însuși un clișeu („ca la Mărășești“), despre noroc și manevre politice iscusite la conferința păcii (al cărei centenar abia începe, de fapt) sînt contemporane evenimentului. În ultimii ani însă, cercetările întreprinse au confirmat ceea ce se știa deja. Altfel spus, șablonul este corect. Doar că sursele nou descoperite, cărțile recitite, evenimentele și fenomenele prea puțin, unele niciodată cercetate arată subțirimea șablonului, lipsa de consistență, schematismul prea didactic și mai cu seamă absența nevoii de a gîndi critic nu Centenarul în sine, ci drumul pînă la victoria unei țări care, de fapt, se predase și reintrase în război cu cîteva zile înainte de un deznodămînt previzibil. Parcă șablonul nu mai este atît de frumos – răsar deodată marile înfrîngeri din 1916, prizonierii, refugiații care au creat probleme de aprovizionare, de igienă, de locuire într-o capitală improvizată, deși pe drept cuvînt a „renașterii naționale“. Ruptura dintre clasele sociale, dintre ofițeri și soldați, de exemplu, a început să se vindece abia după căderea Bucureștiului. Alături de eroi – despre unii se spune cu emfază că nu sînt inventați în regimul trecut, deși au fost „instrumentați“ de acesta – au apărut în cercetările noi trădătorii, dezertorii, colaboraționiștii. Ani după război, romanele cele mai căutate de un public încă dificil de analizat au fost cele care au vorbit despre asemenea situații. Mai greu pentru cercetătorii de astăzi a fost însă să explice cît de mondial a fost războiul mondial. Mai multe conferințe și, mai apoi, volume de studii au folosit sintagme precum „front necunoscut“ sau „război necunoscut“ – pentru a arăta, de fapt, că tot continentul european, nu doar vestul acestuia, au cunoscut ororile războiului. Încetul cu încetul, din toate aceste teme mai mult sau mai puțin noi sau originale s-a ridicat problema vulnerabilității, a diferențelor între ideal și realitate în România întregită.

Anul 2018, independent de propria sa istorie ce urmează a fi scrisă, a fost, mă folosesc iarăși de clișee, unul „de sărbătoare și de pioasă aducere aminte“. Evident, timpul necesar pentru ca dezbateri, informații și interpretări ca acelea descrise pe scurt mai sus să iasă din turnul de fildeș academic și să devină cunoștințe generale a fost foarte scurt. În anumite cazuri, nu sînt sigur că problema s-a și pus vreodată în acest mod. Nici nu contează pentru concluziile micului articol de față, deoarece cred că, pentru istorici, propria confruntare cu șabloanele de gîndire ale disciplinei va duce, inevitabil, la o altă discuție esențială: cea a utilității sociale a cercetării trecutului. Dacă istoria este frumoasă, nu este doar prin „organizare și stil“, așa cum spunea Nicolae Iorga în 1897, ci prin rostul de a lămuri cît mai multora din prezent ce s-a întîmplat cu un secol, două sau zece înainte, chiar cu riscul de a scoate la lumină părți întunecate ale marilor evenimente. Șabloanele devin astfel utile: autoritatea, forța de atracție și confortul mental pe care îl oferă cer efortul de a le verifica și, la nevoie, de a le sparge și a le folosi pentru a justifica și a genera cercetări noi. Riscul evident al acestora este de a deveni ele însele șabloane și clișee. 

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.