Luna ianuarie a anului trecut m-a prins în Japonia. Fusesem invitat acolo ca reprezentant al comunității Declic, la invitația Environment Investigation Agency (EIA) din Washington. Urma să ne întîlnim cu mai-marii celor mai importante companii nipone ce cumpără lemn din România. Mare parte din lemnul tăiat la noi ajunge în Japonia, în primul rînd pentru că piața europeană este tot mai circumspectă cînd vine vorba de legalitatea lemnului tăiat la noi. Planul era să le prezentăm dovezile pe care le-am strîns în ultimii ani, dovezi care arată, fără loc de întors, că pe piața din Japonia se vinde lemn tăiat ilegal în România. 

 

În Japonia

Înainte de prima întîlnire avută la Tokyo cu cei din industria lemnului, așteptam într-o anticameră uriașă de primire a oaspeților. Mi-a atras atenția o foarte scurtă propoziție cu care nu aveam cum să nu fiu de acord: „Fericirea crește din copaci“. Am făcut și o fotografie, sub privirile zîmbitoare, ca să nu zic fericite, ale celor trei secretare. Cîteva minute mai tîrziu urma să aflu, chiar de la directorul companiei în sediul căreia ne aflam, că e vorba de un foarte vechi proverb de la ei. Un fel de „Codru-i frate cu românul“.  Diferența este că ei își păstrează aproape neatinse pădurile.

Și am mai aflat ceva în săptămîna de întîlniri cu oameni de afaceri din Japonia. Pentru ei, e de neînchipuit că o rețea criminală precum cea despre care le vorbeam eu poate exista în Uniunea Europeană. Sau poate era doar o scuză deșteaptă pentru a justifica faptul că preferă să cumpere lemn din România, lemn foarte ieftin și de calitate. Lemn despre care guvernul român de la acel moment, un guvern european, a dat asigurări că provine din surse legale. Și nu doar legale, ci și sustenabile. Sustenabilitatea e un cuvînt cu sonorități foarte plăcute celor din industria lemnului. Totul e într-o armonie perfectă cînd industria și autoritățile vorbesc, la unison, despre sustenabilitate.

În România

Mutăm povestea din Asia în Europa, undeva la marginea Uniunii, în  Maramureș.

În luna octombrie, Liviu Pop, un pădurar, moare la datorie. Am aflat, dintr-un comunicat al ROMSILVA, că directorul instituției a transmis și un mesaj de condoleanțe familiei. Un mesaj pe care l-au primit, probabil, și familiile celorlalți cinci pădurari „morți la datorie“ în ultimii zece ani. Alte 650 de familii de silvicultori bătuți crunt în pădure în ultimii ani nu au primit acest mesaj pentru că ei au avut norocul de a scăpa cu viață. 

Moartea lui Liviu Pop a fost intens mediatizată. Este o excepție. De regulă, moartea sau violența în silvicultură nu sînt subiecte care să producă emoții mari. Se pare că există ocupații care fac cumva acceptabilă moartea. Nimeni nu se miră, de pildă, că mai moare un șofer. Ne zicem, cu fatalism, că așa e pe drumurile cumplite din România. Moartea devine un fapt divers.

Pînă la Liviu Pop, nici uciderea sau vătămarea unui pădurar nu impresiona suficient opinia publică pentru a deveni un subiect prezentat în foileton, luni în șir, de presă. Asta, poate, pentru că mai există o latură proverbială a pădurii. E vastă, e umbrită, e undeva departe de realitatea noastră imediată. E atît de în afara senzorilor de proximitate ai civilizației încît acolo, în pădure, e ceva banal să se fure. Să se ucidă, chiar, pentru a se putea fura. La noi „se fură ca în codru“, pădurea e spațiul oarecum firesc al fărădelegii. Într-un asemenea context, furtul de lemne și moartea pădurarilor devin realități acceptabile. 

O realitate neplăcută de la marginea Europei, dar nu atît de neplăcută încît indignarea noastră să dea în foc. Să ne scoată în stradă și să ne țină acolo pînă nu se mai fură și nu se mai ucide în păduri. Așa cum ne-a ținut în stradă, de pildă, corupția. Am ieșit ani la rînd la proteste, cu o frecvență surprinzătoare și în număr mare. 

Marșul pentru păduri din noiembrie 2019 a convins doar cîteva mii de oameni să iasă în stradă. Asta, deși evenimentul a coincis cu valul de emoție creat de moartea lui Liviu Pop. E foarte bine că s-a ieșit, e de bun augur că de atunci se vorbește despre cum putem ajuta pădurea. Ministrul Mediului se declară ecologist și trage zilnic semnale de alarmă despre cît de mult se fură. Dar declarațiile unui politician și efortul cîtorva organizații de mediu nu pot opri o industrie ilegală care valorează miliarde de euro. Trebuie să fim realiști și să căutăm, cu acest realism asumat, o soluție care să funcționeze. Mai întîi, niște cifre. Între anii 2013-2018, conform Inventarului Forestier Național, 38,6 milioane de metri cubi de lemn s-au recoltat, anual, din pădurile de pe teritoriul României. Cu 20 de milioane de metri cubi peste cifrele prezentate publicului. Adevărul a fost ținut la sertar de Directorul Institutului de Cercetare și Dezvoltare în Silvicultură, Ovidiu Badea, și de oficiali din fostul guvern. Badea a fost demis în decembrie, iar procurorii DIICOT investighează cazul. Între timp, ministrul Costel Alexe a asumat oficial cifrele care arată că în România se fură mai mult lemn decît se taie legal. De două ori mai mult.

Cum e posibilă hoția

Dacă sistemul național de urmărire a materialului lemnos (SUMAL) ar funcționa așa cum a fost proiectat, proverbul cu furtul ca în codru ar deveni desuet. Asta pentru că am avea imagini satelitare care arată unde și cum se taie, am avea sisteme moderne de urmărire a transporturilor, prin GPS, am avea camere video care să monitorizeze puncte-cheie din rețeaua rutieră și depozitele de lemn. Toate acestea și alte modalități moderne de urmărire a mărfurilor ar fi trebuit să facă parte din SUMAL. Sistemul nu a fost însă dezvoltat decît minimal, ani la rînd. Apoi, în timpul ultimelor guverne PSD, a fost amputat de funcții importante. De exemplu, nu s-au mai cumpărat imagini realizate din satelit cu zonele împădurite. SUMAL a rămas doar un sistem care permite celor care fură lemn să prezinte o aparență de legalitate și să le spună partenerilor internaționali – de exemplu, japonezilor – că totul e urmărit de autorități, că totul e legal. Dar nu e.

Chiar și legea e făcută în așa fel încît să înlesnească furtul. Există paragrafe în Codul Silvic care spun – incredibil, dar adevărat – că nu tot lemnul e lemn. Este dificil să transporți și să comercializezi lemn furat. Există  forme minimale de control chiar dacă sistemul e amputat.  Din acest motiv, băieții deștepți din silvicultură au spus în lege că tocătura, resturile de lemn și multe alte produse provenite din copacul tăiat nu sînt considerate „material lemnos“. Prin urmare, lemnul furat se poate toca, transporta și vinde cu un simplu aviz de însoțire a mărfii. Așa se pierde urma a milioane de metri cubi de lemn furat. 

Ce e de făcut

Soluțiile există și au fost ignorate de șirul de miniștri care s-au ocupat de soarta pădurilor. Modernizarea SUMAL prin implementarea măsurilor enunțate mai sus este primul pas. În plus, definiția materialului lemnos din Codul Silvic ar putea fi extinsă la tot ceea ce este, în realitate, lemn. Hoții nu ar mai putea scoate din pădure lemn furat și să pretindă că nu e lemn. Mai apoi, transporturile ar fi urmărite din pădure pînă în depozit, ilegalitatea ar fi blocată. Nu în întregime, dar suficient pentru ca exploatarea pădurilor să devină sustenabilă.

De ce nu se întîmplă asta? Poate pentru că presiunea pusă pe politicieni și pe autorități de industria lemnului, legală și ilegală, e mult mai mare decît presiunea pusă de cei cărora le pasă de pădure. Politicienii nu pot fi decît pragmatici. În plus, nu e greu să ne închipuim că  rețeaua politicienilor corupți se intersectează, inevitabil, cu rețeaua numită, generic, mafia pădurilor. În această încrengătură de interese sînt prinși tot felul de oameni. Un lanț al slăbiciunilor care începe la drujbașul care merge și taie, ilegal, un copac și se termină la politicieni de prim rang și angajați din ministere sau alte instituții implicate. Fiecare este vinovat pentru tot ceea ce se întîmplă în păduri, de la zecile de milioane de metri cubi de lemn furat anual la oameni uciși sau bătuți. Și fiecare își ia partea, banul negru e tot ban. În urma jafului rămîn familii distruse și comunități desfigurate de sărăcie, deși lemnul e o sursă uriașă de profit. Este un paradox (aparent) cu care ne-am obișnuit: cu cît mai bogată este o rețea infracțională, cu atît mai mare e sărăcia. 

Pădurea va fi bine numai dacă salvarea ei va deveni o prioritate pentru societate, pentru noi. Așa cum a fost apărarea Justiției în ultimii ani. Există semne că o parte din cei care se învîrt în cercurile Puterii au înțeles că bate un vînt de schimbare și că starea pădurilor a devenit un punct nevralgic care nu mai poate fi ignorat fără să pierzi capital politic. Pentru prima dată, semnalele de alarmă despre starea jalnică a pădurilor sînt prezente chiar în comunicatele guvernului. Există însă riscul ca acestea să rămînă doar promisiuni ale unor politicieni care se urcă pe un val venit dinspre societatea civilă. Un val care riscă să nu schimbe mare lucru. 

Dacă societatea nu se activează, dacă presiunea pusă pe politicieni și pe autorități nu crește exponențial, în cîțiva zeci de ani vom pierde pădurea. Vor continua să moară și oameni, încercînd să o apere. Lemnul furat va satisface nevoile tot mai mari de materie primă din Japonia sau de oriunde altundeva. Fericirea va continua să crească din copaci, dar nu în România.

Antoniu Bumb a fost jurnalist. În prezent e manager de campanii la Declic, o organizație civică activă în domenii precum buna guvernare și politicile de mediu. În timpul liber, Antoniu Bumb culege ciuperci din pădurile de lîngă Cluj.

Foto: Antoniu Bumb