Noul preşedinte al Franţei este, fără îndoială, o forţă. A reuşit ceea ce puţini credeau că este posibil. A fost ales preşedinte la doar un an de la lansarea mişcării En marche!. Considerat mai degrabă un fenomen media, un produs de marketing, Emmanuel Macron s-a dovedit a fi, pînă la urmă, şi un veritabil combatant politic. În ciuda experienţei politice reduse, a reuşit nu doar să convingă electoratul, ci şi să-şi construiască bazele unui mandat care ar putea deveni istoric.

Misiunea lui Emmanuel Macron e să restabilească încrederea francezilor în Uniunea Europeană după cel puţin un deceniu în care popularitatea Europei a scăzut considerabil. Dar, pentru a putea relansa proiectul european, noul preşedinte va trebui mai întîi să recîştige încrederea francezilor în Franţa.

Dezamăgiţi sînt mulţi – şi asta s-a văzut şi la alegeri, în participarea relativ scăzută şi în votul important pentru candidaţii aşa-zis antisistem, de extremă dreaptă sau stîngă. După inegalităţile din era Sarkozy au urmat ezitările din cincinalul Hollande. Economia scîrţîie, problemele sociale se acumulează, datoria publică e în creştere, ameninţarea teroristă e tot mai prezentă – iată contextul în care îşi începe mandatul cel mai tînăr preşedinte din istoria Franţei. Va reuşi el să cîştige o majoritate parlamentară stabilă care să i permită să guverneze? Este capabilă La République en marche să genereze soluţii de guvernare pe măsura perioadei critice prin care trec Franţa şi Europa? Noul guvern – interimar sau „de tranziţie“, compus din specialişti de orientări politice diferite, e promiţător. Iar valul de popularitate de care se bucură Emmanuel Macron ar putea atrage victoria în alegeri a mişcării pe care a iniţiat-o. Acesta ar fi cel mai optimist scenariu. Dar nu e singurul. Perspectiva unei coabitări ar fi sumbră. Este foarte probabil ca în noul Parlament, partidul ultranaţionalist şi eurosceptic al lui Le Pen să trimită un contingent mai numeros de reprezentanţi. 

Ilustraţie de Ion BARBU