Cînd venea ora prînzului îmi lipeam fruntea de geam și priveam în jos. Toate locurile de la terasa restaurantului de lîngă birou erau ocupate. Vedeam clar tinerii care butonau telefoanele și se opreau din scris doar pentru un selfie, femeile cu gesturi scurte și rapide, bărbații care rîdeau tare și fumau țigară după țigară. În zilele de vară terasa era și mai plină, așa că deschideam larg geamul biroului de la etajul unu și îmi mîncam orezul fiert cu legume deasupra lor. Într-una dintre zile m-am trezit că îmi pun întrebări despre ei, de parcă ar fi fost verișorii de gradul doi cu care pierdusem legătura. Cu ce se ocupă dacă sînt liberi în mijlocul zilei, ce fac cu timpul lor, cum își organizează ziua, oare lucrează în fiecare zi din altă parte, oare cum este să fii liber?

La nici o lună de la întrebarea asta m‑am trezit, la ora prînzului, față în față cu peretele alb de acasă. Luni, 15 mai 2017, a fost prima mea zi de freelancing, ziua în care m-am trezit la 8 fix fără alarmă. Ochii mi s-au deschis rapid, picioarele au căpătat putere și brațele au scăpat de amorțeală, de parcă tot corpul era pe pilot automat, iar dacă l-aș fi ascultat s-ar fi îmbrăcat și s-ar fi îndreptat spre metrou. Dar de data asta i-am spus nu. Mi-am făcut cafeaua la ibric, mi-am deschis laptop-ul și mi-am pus Nick Cave la maximum. O parte din mine sărbătorea, cealaltă jelea. A fost ziua fără nici un plan, ziua în care nu s-a întîmplat nimic. După ea au mai urmat multe zile asemănătoare. Zile în care aș fi stat doar întinsă pe canapea cu telecomanda în mînă, comentînd filme cu voce tare încît să pară că am un interlocutor. După primele 30 de zile de freelancing aveam doar un client și atît de mult timp liber încît mă simțeam deja ieșită la pensie. Cînd am ieșit prima dată la prînz singură a fost mare sărbătoare pentru toată lumea, mama m-a felicitat că în sfîrșit am ieșit din casă, iar eu m-am simțit aparținînd unui grup cu care nu mai interacționasem niciodată pînă atunci: grupul de oameni liberi. Doar că aici, printre ei, nu mă mai simțeam deloc liberă. Mă simțeam captivă într-o peșteră în care gîndurile se auzeau cu ecou și deveneau de zece ori mai puternice. Mă întrebau cine sînt, cum cred eu că pot face bani, cum știu eu că sînt un profesionist bun, cum îmi mai construiesc o carieră fără să merg la birou, cine mă mai angajează dacă o să vadă în CV o pauză atît de lungă. Mi-am dat seama că singura metodă să le spun stop era cititul, îmi petreceam zilele umblînd prin anticariate și dînd pagină după pagină cu o aviditate după aventură și după viață. 2017 a fost anul în care am citit cel mai mult, 30 de cărți, a fost anul în care am plîns cel mai mult și anul în care dorința mea de libertate m-a dus la izolare. Cititul m-a dus mai mult către scris, iar scrisul m-a condus către alți oameni. Am început să scriu mai mult pentru clienți, să particip la concursuri de povestiri, să îmi umplu golurile din viață cu personajele și poveștile pe care le cream. În primul an de freelancing am descoperit ceva nou despre mine, cît de mult îmi place să scriu.

În 2018, la un an de freelancing, eram puțin mai bine. Veniturile îmi crescuseră, așa că îmi permiteam să plec într-o călătorie o dată pe lună, nu mai plîngeam de fiecare dată cînd eram întrebată dacă nu trăiesc de pe o zi pe alta, încetasem să mă mai compar cu alți oameni de vîrsta mea și îmi era mai puțin dor de zilele de la birou cînd beam toți cafeaua dimineața sau plecam în team building. Descoperisem plăcerea ieșitului din casă, așa că făceam asta cît mai des, fără să mă gîndesc că este nevoie să economisesc. Lucram în fiecare zi din altă cafenea, oraș sau țară, dar ceva tot îmi lipsea, îmi lipseau oamenii ca mine. M-am gîndit la mai multe metode prin care să-i găsesc. Să-i caut pe Facebook, să le scriu și să-i invit la cafea sau să organizez o serie de mici evenimente la care să vină ei. Le-am făcut pe ambele. Pe 7 iunie 2018 a avut loc prima ediție NO.MAD Talks, concept pe care-l pusesem la cale după ce umplusem cinci foi cu variante de nume și șapte seri de uitat în gol. Pe de o parte îmi era teamă că nu mai există nici un freelancer în București și atunci nu o să vină nimeni la eveniment, pe de altă parte eram entuziasmată că, în sfîrșit, după aproape doi ani, o să simt că am din nou colegi. La eveniment au venit douăzeci de oameni, dintre care zece erau prietenii mei pregătiți să mă ia în brațe în cazul în care nu se prezintă nimeni. În fiecare lună am continuat să repet evenimentul și să invit specialiști care să vorbească despre problemele de care mă loveam și eu în fiecare zi: contabilitate, găsirea clienților, vînzare, negociere, promovare, personal branding, social media. După fiecare ediție a evenimentului mă simțeam puțin mai înaltă, se adăugau cîțiva centimetri la nivelul de entuziasm pe care‑l căpătam cînd vedeam cum din nimic se conturează o comunitate. După șase ediții, învățasem toți participanții pe nume, învățasem să primesc îmbrățișări strînse de mulțumire și cuvinte grele care începeau cu „Mulțumesc că faci asta, evenimentele tale mă scot din casă“.

Acum, în ianuarie 2020, am ajuns la paisprezece evenimente organizate, peste 2.000 de oameni care au venit la evenimente, peste 50 de speaker-i care au venit să ne vorbească, două e-book-uri lansate, unul despre cum este să fii digital nomad și să te plimbi cu autorulota prin Europa și unul despre dramele emoționale ale freelancer-ilor. Tot acum, în 2020, nu mă mai simt deloc singură și nu mai privesc freelancing-ul cu teamă. Ultimii trei ani, de cînd mi-am dat demisia, au fost cei mai bogați ani din viața mea. Mi-am depășit frici pe care nu știam că le am și am învățat lucruri care mi se păreau intangibile. Lucratul pe cont propriu mi-a pus în față o oglindă și mi-a oferit timp să mă văd ca pe un om întreg, un om care nu este definit doar de job-ul lui, ci de cine este cu adevărat, de modul în care își petrece timpul, de pasiunile lui și de oamenii cu care se înconjoară. NO.MAD Talks mi-a arătat cum, cîteodată, perseverența este suficientă ca să construiești din nimic ceva cu sens pentru tine și pentru oamenii care îți seamănă. Am scăpat de teama că nu sînt suficient de bună, am trecut peste teama că într-o zi o să rămîn fără clienți și o să mor de foame, am trecut peste rușinea de a nu avea o poziție importantă într-o agenție sau o companie, am învățat să am răbdare cu mine și să-mi ofer timp, să mă cunosc și să-mi permit să greșesc.

Tot în anii ăștia am aflat și cum ieșirea din rutină te poate duce la haos și cum libertatea este o iluzie. Dacă înainte libertatea însemna pentru mine plimbatul pe străzi la ora prînzului sau călătorii la nesfîrșit, acum înseamnă să-mi ascult mai mult intuiția, să le dau încredere ideilor și să le pun în practică fără să îmi fie teamă că nu sînt suficient de bune. Iar rutina, ei bine, cu cît vrei să ieși mai mult din ea, cu atît îți dai seama că pentru a fi propriul tău șef ai nevoie de disciplină și de un program de care să te ții mai mult de două zile. La evenimentele NO.MAD Talks stau de vorbă cu mulți oameni care plănuiesc să-și dea demisia fără să aibă vreun plan de back-up, iar asta îmi aduce aminte de mine acum trei ani. Însă, dacă nu îmi găseam sprijinul în familie și prieteni, motivația mergînd la psihoterapie și pasiunea în scris, aș fi clacat de mult timp. Pe cei care au în plan să facă asta îi sfătuiesc să stea de vorbă cu un freelancer sau cu un antreprenor care activează în domeniul lor, să afle ce-i așteaptă, începînd cu problemele de contabilitate și pînă la cele emoționale sau de sănătate. Pentru că atunci cînd privești freelancing-ul din depărtare vezi doar libertate și mult timp petrecut la terase, dacă privești freelancing-ul din interior vezi anxietate, frici și o nesiguranță permanentă care te poate ține pe loc, dacă privești freelancing-ul dintr-o comunitate vezi suport emoțional, contacte care îți pot deschide orice ușă, chiar și siguranță financiară, deși aceasta din urmă contează mai puțin.

Abia după trei ani am aflat că împlinirea nu este dată de cîți bani încasezi la final de lună, ci de modul în care îți petreci timpul și cu cine. Mai este dată și de a simți că ești pe drumul tău și că atunci cînd te afli cu un pas în prăpastie este cineva lîngă tine care te strigă să te întorci.

Iunieta Sandu este freelancer în comunicare și PR, fondator NO.MAD Talks.