În 2005, la vreun an și ceva de cînd România devenise stat membru NATO, președintele-jucător Traian Băsescu adăuga încă o expresie capitolului ce avea să-i fie rezervat în folclorul urban: „Marea Neagră, lac rusesc”. Calm și încrezător în sine, acceptînd tacit apocriful și exhibîndu-l ulterior ca pe o medalie, Băsescu avertiza democrațiile occidentale asupra pericolului reprezentat de o Rusie deloc dispusă să „democratizeze” participarea altor state la stabilizarea regiunii. Evident preocupat de prezența trupelor rusești în Transnistria și probabil deranjat de lipsa de interes a Occidentului în identificarea unei soluții pentru conflictul înghețat de pe teritoriul unui stat față de care nutrea un interes ce ridica sprîncenele multor analiști politici, președintele român centrase oricum politica externă a României în jurul Mării Negre. Rolul României de „actor relevant” în această regiune era promovat ca monedă de schimb încă din timpul proceselor de aderare la NATO și UE.

 

Poate că Traian Băsescu o fi fost clarvăzător sau doar pragmatic, dar istoria i-a dat dreptate: după Transnistria au urmat Osetia de Sud și Abhazia, apoi Crimeea și de aici totul a mers rapid la vale. Nu trebuie să fii specialist ca să observi astăzi că Rusia, prin postura operațională de tip anti-acces și interdicție regională (A2/AD), circumscrie tot mai mult Marea Neagră definiției unui „lac rusesc”.

Dar fixația navală a Rusiei nu este deloc nouă. Alimentat de frica de a nu rămîne captiv uscatului în contextul în care toate marile puteri își demonstrau relevanța prin flotele pe care le dețineau, Petru cel Mare avea să transforme obsesia pentru stăpînirea mărilor în strategia militară a imperiului. Mai tîrziu, Ecaterina cea Mare anexează pentru prima dată Crimeea și face posibilă înființarea primelor porturi într-o mare caldă, navigabile pe tot parcursul anului. Pleiada ei de „favoriți” cu veleități maritime (cei doi Grigori, Orlov și Potemkin) probează asupra Turciei, un adversar pe măsură, viabilitatea eforturilor de transformare a Rusiei într-o putere navală. În această linie de succesiune, Vladimir Putin nu face decît să demonstreze consecvență strategică și, deci, să consolideze ce au creat înaintașii lui. Regiunea Mării Negre este un teatru ideal pentru proiecțiile de putere orchestrate de Kremlin pentru publicul internațional, dar și pentru cel intern. Ce a adus nou în Marea Neagră epoca Putin a fost înțelegerea superioară a strategului de la Kremlin vizavi de utilizarea unor mijloace neconvenționale de război. În 2005, președintele Băsescu avea în minte utilizarea de către Kremlin a conflictelor înghețate – un tip neconvențional de păstrare/exercitare a influenței asupra unor teritorii străine – pentru a-și asigura supremația în regiune. Ulterior, arsenalul de tactici hibride/neconvenționale folosite s-a diversificat și a facilitat Rusiei construirea unei zone de tip A2/AD. Promovarea unui tip de agresivitate care trece pe sub radarul pe care îl reprezintă articolul 5 al NATO, de genul omuleților verzi care au facilitat anexarea Crimeei fără ca măcar un foc de armă să fie tras, demonstrează inventivitate în angajarea unor noi și noi astfel de mijloace neconvenționale. Așa cum se așază lucrurile, Marea Neagră va continua să fie martora unor acțiuni hibride cuprinzînd agresiuni cibernetice, dezinformare, presiuni economice, operațiuni informative ce vizează erodarea încrederii statelor riverane membre NATO în capacitatea Alianței de a le apăra și descurajarea statelor non-membre NATO de a mai spera/aștepta ajutorul Vestului.

În cuvintele amiralului (r) James Foggo, tactica „fierberii broaștei la foc mic”, pînă la nivelul în care nu își dă seama ce a omorît-o, este cea pe care se pare că Rusia a adoptat-o în Marea Neagră. În 2020, Kremlinul a testat eficacitatea strategiilor sale hibride prin blocarea accesului în Marea Azov. În martie și aprilie 2021 a declanșat un val de emoție și tensiune prin mobilizarea a peste 120.000 de soldați în apropierea frontierei cu Ucraina. În iunie, cu doar cîteva zile înainte de exercițiul naval Sea Breeze 2021 găzduit de Ucraina și SUA cu participarea a 32 de state, Rusia șicana distrugătorul britanic HMS Defender. Firește, toate aceste acțiuni ostile nu au rămas fără ecou, dar încetineala unor contramăsuri concrete sprijinite solid de către Vest nu poate să nu ne ducă cu gîndul la vremuri în care Estul a mai așteptat degeaba ajutor occidental.

La momentul 2021 nu există nici un stat în regiunea Mării Negre care să nu simtă o presiune de securitate dinspre Rusia. Republica Moldova și Georgia au pe teritoriul propriu conflicte înghețate, întreținute direct sau prin proxi de către Rusia, și amîndouă întîmpină obstacole constante din partea Kremlinului în calea consolidării instituționale și a parcursului democratic. Ucraina, cea mai greu încercată dintre toate, a pierdut o parte din teritoriul propriu într-un fel care nu mai părea a fi posibil după cel de-al doilea război mondial și își vede amenințată în continuare integritatea teritorială în regiunea Donbas. România este ținta permanentă a retoricii belicoase venite de la Kremlin și a eforturilor subversive de erodare a consensului național cu privire la apartenența noastră la NATO. Turcia, poziționată istoric într-un joc al neîncrederii pragmatice față de Rusia, se vede încercuită de contingente militare ruse prezente în număr din ce în ce mai mare în arealul Mării Negre, în Siria, în Caucaz. Chiar și Bulgaria, care pînă mai ieri spera să vadă doar vase de croazieră în largul coastei sale (drept care înțelegea să facă opoziție la inițiativa României, sprijinită la acea dată de Turcia, de a prospecta înființarea unei flotile NATO dedicate în Marea Neagră), s-a regăsit în 2021 în mijlocul unui scandal de spionaj în care funcționari de rang înalt din Ministerul Apărării de la Sofia fuseseră recrutați să furnizeze secrete militare naționale și ale NATO unor agenți ai Kremlinului.

Răspunsuri la eforturile Rusiei de a transforma Marea Neagră într-un lac propriu – întîrziate pînă acum – au început să își facă simțită prezența. Inițiative internaționale concrete, cum ar fi deciziile NATO de la summit-ul de la Bruxelles din iunie 2021 de securizare a arealului prin dinamizarea prezenței în regiune, transmit la Kremlin mesajul că Vestul a înțeles că broasca a început să simtă că este fiartă. Mai mult, arhitectura flexibilă a răspunsului cu care Vestul vine începe să semene din ce în ce mai mult cu acțiunile hibride care l-au generat: operațiuni multi-domeniu, derulate de către „echipe de echipe” ce implică specializări diverse.

Inițiative regionale cum ar fi Trilaterala România-Polonia-Turcia sau Bucharest 9 pot crea efectul de descurajare a adversarului (porcupine posture, imposibil de digerat de către adversar), făcînd trecerea de la un tip de apărare prin sancțiune (deterrence by punishment) la unul mult mai eficient și adaptat capacităților locale/regionale, de tip apărare prin negarea cîștigurilor anticipate (deterrence by denial). Tactici similare celor angajate de micuțele state baltice, lecțiile învățate de acestea pot fi adaptate și pentru Marea Neagră.

În formularea răspunsului la agresiunile Rusiei în Marea Neagră nu trebuie ignorată cea mai puternică și temută armă la Kremlin: democrația. Prezervarea unor inițiative politice cu baza în sistemul democrației de tip vestic cum ar fi Convenția de la Montreux, un document rămas la fel de relevant și eficient timp de 85 de ani și ale cărui principii sînt important de respectat pentru Rusia și Vest deopotrivă, poate crea veritabile punți de dialog între cele două părți. Este de la sine înțeles că eforturile de consolidare a democrațiilor din regiune trebuie să rămînă o prioritate de contracarare a subversiunii rusești.

Rămîne de văzut, însă, dacă toate aceste măsuri vor ajunge să fie puse în practică înainte de a fi depășite de inventivitatea Rusiei sau dacă ele își vor dovedi eficiența în „democratizarea” spațiului Mării Negre.

Rufin Zamfir este expert în securitate și director de programe al centrului Global Focus.

Foto: wikimedia commons