Nu sînt un bun cunoscător al literaturii basarabene (nici măcar al celei strict contemporane), prin urmare mă feresc să fac evaluări de ansamblu privind relieful ÅŸi fizionomia ei. Pur ÅŸi simplu, nu vreau să triÅŸez. În calitate de cronicar al actualităţii literare, am avut, desigur, ocazia să citesc ÅŸi să scriu de-a lungul timpului despre destule cărÅ£i ale autorilor de peste Prut, dar ele nu sînt nici pe departe suficiente pentru a da o imagine concludentă a literaturii din Basarabia de azi. Nu am fost niciodată un admirator al filonului literar tradiÅ£ionalist ÅŸi patriotic, încă dominant – statistic ÅŸi instituÅ£ional – în Republica Moldova. Am urmărit mai ales linia adversă/eretică, dar cîÅŸtigătoare în perspectivă a „sincronismului“ optzecist ÅŸi post-optzecist de la Contrafort ÅŸi de la alte reviste apropiate. Iar în materie de istorie mai veche a literaturii zonei, nu mă sfiesc să recunosc că stau prost, deÅŸi am mai citit cîte ceva de ici, de colo (de la „proletcultistul“ Emilian Bîcov la idilicul Ion Druţă ÅŸi la complexul Serafim Saka). AÅŸ avea în schimb cîte ceva de spus despre anumite aspecte ale integrării literaturii basarabene în cea română. Prin 1942 (într-un context politico-militar asupra căruia nu mai e nevoie să insist) apărea la Editura Casa Åžcoalelor o antologie masivă a lui Petru V. HaneÅŸ – basarabean el însuÅŸi – despre scriitorii basarabeni din cultura română. În prim-plan se aflau nume mai mult sau mai puÅ£in sonore precum Alecu Donici, Constantin Stamati, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Constantin Stere. I-am putea adăuga ÅŸi pe Alexei Mateevici sau pe Zamfir Arbure. Dacă strîngem însă „laÅ£ul“ exigenÅ£ei canonice, numele devin, brusc, foarte puÅ£ine: Russo, Hasdeu, Stere. Iar dacă împingem mai către zilele noastre baza de selecÅ£ie, îl vom adăuga, neapărat, pe Paul Goma ÅŸi vom fi tentaÅ£i să ne oprim. Unii îi consideră basarabeni pe toÅ£i cei născuÅ£i în familii de dincolo de Prut, indiferent de datele ÅŸi receptarea scrisului lor. Proza lui Stere ÅŸi cea a lui Goma sînt, e adevărat, profund impregnate de experienÅ£a basarabeană. Dar putem spune acelaÅŸi lucru despre Russo? De ce nu, atunci, ÅŸi despre nebasarabeanul Negruzzi, autor al unor proze foarte „basarabene“ precum O alergare de cai? Åži încă: îl consideră cineva scriitor basarabean pe Emil Brumaru (născut în CimiÅŸlia)? Dar pe Leonid Dimov (originar din Izmail)? Exemplele pot continua oricît.
Există oare „două literaturi“ de limbă română (dacă o excludem, fireÅŸte, pe cea din exil ÅŸi diaspora)? Înclin să afirm că da, dar numai pînă la un punct. Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română ÅŸi cea rusă – hibriditate interesantă în sine, de explorat ÅŸi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural ÅŸi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija ÅŸi ceilalÅ£i ÅŸi „neomoderniÅŸtii“ sau neotradiÅ£ionaliÅŸtii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile GîrneÅ£, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara CărăuÅŸ, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Åžtefan BaÅŸtovoi, Iulian FruntaÅŸu, Liliana Corobca, MitoÅŸ MicleuÅŸanu, Dimitri Miticov ÅŸ.a. Istoricii literari din generaÅ£ii ceva mai vechi (Mihai Cimpoi, Eugen Lungu) au depus un efort semnificativ de recuperare a identităţii basarabene în cadrul mai larg al culturii române. Însă criticii de întîmpinare militantă ai „postmodernismului“ basarabean – de la Vitalie Ciobanu ÅŸi Nicolae Leahu la Mihail Vakulovski – sînt deja mult mai puÅ£in preocupaÅ£i de „specificul regional“ (oricum, aspiră cu tot dinadinsul să-i depăşească provincialismul). Cu toate acestea, o „diferenţă specifică“ (sau un „aer de familie“) există, ÅŸi ar fi un exerciÅ£iu deopotrivă util ÅŸi instructiv să-i aproximăm locul geometric. În general, tinerii scriitori basarabeni sînt puternic marcaÅ£i de presiunea experienÅ£ei sovietice (cu imperiul rus ca „tătuc“ abuziv), dar ÅŸi de frustrările resimÅ£ite în raport cu o Românie privită ca „mamă denaturată“, neglijentă ÅŸi arogantă: un triplu statut periferic, aÅŸadar, agravat de o conÅŸtiinţă sporită a subdezvoltării ÅŸi a decalajelor: faţă de Occidentul european, faţă de Rusia ÅŸi faţă de România. Există, fără doar ÅŸi poate, o amprentă a „sufletului slav“, după cum există – de pe altă spirală a istoriei culturale – asemănări importante cu literatura românilor ardeleni de la 1900-1920. Ca ÅŸi în cazul acesteia din urmă, noua literatură basarabeană are un caracter realist, revoltat ÅŸi etic marcat, fără fantasmele artistocratizante regăţene. Întîlnirea cu postmodernismul – în varianta românească a optzecismului – s-a produs nu atît pe latura sofisticării manieriste ÅŸi a deriziunii parodice, cît pe aceea a experimentului angajat critic în real, în istorie, în societate. ÎnclinaÅ£iei spre ludicul giumbuÅŸlucar ÅŸi gratuit îi ia locul, aici, apetenÅ£a pentru o atitudine de gravitate dramatică, înclinată spre cruzime ÅŸi sarcasm dezabuzat. Bref, la postmodernii de peste Prut, modelele literare ruse ÅŸi americane ÅŸi-au dat mîna, prin medierea literaturii române, într-o sinteză paradoxală. Sînt foarte puÅ£ini tinerii scriitori basarabeni „estetizanÅ£i“ ÅŸi „evazioniÅŸti“. Unul dintre ei ar fi Andrei Ungureanu (împreună cu care am publicat eu însumi, acum cîÅ£iva ani, o cărticică de ficÅ£iune complet lipsită de orice „specific local“...) Pe unde o mai fi acum Andrei?
Lăsînd la o parte „podurile de flori“ ale primilor ani de după căderea regimului sovietic, au existat, din anii ’90 încoace, cîteva iniÅ£iative mai speciale de integrare creatoare a scriitorilor basarabeni în România (personal, n-am auzit de integrări ale scriitorilor tineri de dincoace de Prut în literatura din Republica Moldova!). Una dintre cele mai productive a fost cea prin care grupul optzeciÅŸtilor „instituÅ£ionalizaÅ£i“ de la Facultatea de Litere a Universităţii din BraÅŸov (Al. MuÅŸina, Andrei Bodiu & Co) a reuÅŸit să atragă o bună parte din elita noii literaturi de peste Prut. Tot din fostul Kronstadt a pornit – ca disidenţă antioptzecistă – ÅŸi alianÅ£a „fracturiÅŸtilor“ Marius IanuÅŸ ÅŸi Dumitru Crudu (prelungită ulterior la ChiÅŸinău în efemera revistă Stare de urgenţă). Iar Clujul a avut ÅŸi el rolul său în formarea „critică“ a lui Vasile Ernu ÅŸi Alexandru Vakulovski. Ar fi de glosat ÅŸi pe marginea unor cazuri de poeÅ£i douămiiÅŸti, basarabeni sau nu, reinventaÅ£i în calitate de călugări ortodocÅŸi („tarkovskianul“ Åžtefan BaÅŸtovoi în primul rînd).
Mi-ar fi însă foarte greu să dau hic et nunc nume de personalităţi literare ÅŸi intelectuale basarabene din noul val care să poată fi comparate, ca relevanţă pentru cultura română, de, să zicem, Russo, Stere sau Goma. E prea devreme, sîntem prea aproape de fenomen, ÅŸi nu e limpede cine are ÅŸanse să se desprindă decisiv de pluton pentru a prinde lista canonică extinsă (Galaicu-Păun? Crudu? BaÅŸtovoi? fraÅ£ii Vakulovski? Vitalie Ciobanu? Vasile GîrneÅ£? altcineva?). Îmi permit să avansez, totuÅŸi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros ÅŸi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie ÅŸi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziÅ£iona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Åži îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiÅ£ie a intelectualilor – ÅŸi scriitorilor – revoltaÅ£i, etici ÅŸi „eretici“ veniÅ£i de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.
Paul Cernat este critic literar. Cea mai recentă carte: Modernismul retro în romanul interbelic românesc, ART, 2009.
Foto: MitoÅŸ MicleuÅŸanu
