Enescu… still loading

Ioana MARGHITA
Publicat în Dilema Veche nr. 812 din 12-18 septembrie 2019
Enescu… still loading jpeg

Cîţi dintre cei care vin la Festivalul Internaţional „George Enescu“ o fac pentru a asculta, mai ales, Enescu? Şi cîţi dintre marii artişti care îl interpretează la Bucureşti o fac şi în stagiunile străine? În ambele cazuri, doar cei pasionaţi cu adevărat de muzica lui sau cei dispuşi să treacă dincolo de locurile comune repertoriale. Exceptînd Rapsodiile op. 11, al căror succes compozitorul era conştient că ocultează cunoaşterea celorlalte lucrări ale sale, Enescu rămîne, atît din perspectiva interpreţilor, cît şi a ascultătorilor, autorul deloc facil, pe care e puţin probabil să îl poţi înţelege şi asimila doar după un prim contact. Cu toată această premisă, ba poate chiar datorită ei, există mari interpreţi şi melomani enescieni, acaparaţi de muzica lui aşa cum sînt cei fermecaţi de Wagner sau Beethoven, compozitori care îţi solicită întreaga atenţie, toate fibrele percepţiei şi pîrghiile analitice, ani şi poate decenii de perseverenţă. Există muzicieni dedicaţi lui Enescu, public pentru Enescu, aşa cum există, probabil, şi un timp al lui Enescu. Yehudi Menuhin era convins că marele său mentor va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-lea, iar creația lui îşi va căpăta locul potrivit unui reper componistic de primă jumătate a secolului al XX-lea, de acelaşi calibru cu Béla Bartók sau Jean Sibelius. Şi se pare că noile generaţii de muzicieni sînt mult mai receptive la muzica enesciană. Nu întîmplător, Kirill Petrenko îl așeza pe compozitorul român în rîndul noilor clasici atunci cînd, anunțîndu-și proiectele în calitate de nou dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, între liniile prioritare enumera şi promovarea unor autori de mare valoare, relativ neglijați, ai Europei Centrale și de Est. Printre ei, și Enescu. Nu întîmplător, Markus Hinterhäuser, actualul director artistic al Festivalului de la Salzburg, a ales ca Oedipe să figureze la loc de cinste, cu o montare în premieră, în cadrul ediţiei din 2019 a celebrului festival. Şi nu numai atît: convins, la rîndul lui, de ideea că Enescu are nevoie de timp pentru a fi înţeles şi de interpreţi pe măsură pentru a fi receptat adecvat, Hinterhäuser a integrat Oedipe într-un ciclu enescian amplu ce a propus, între 30 iulie şi 24 august, şi concerte camerale cu opusuri de referinţă interpretate de artişti pe măsură (Maxim Vengerov, Renaud Capuçon, Thomas Hoppe, Patricia Kopacinskaia, nume de primă linie ale scenei muzicale internaţionale). Putem vorbi, aşadar, despre un context favorabil lui Enescu, de o reală translatare a centrului de greutate repertorial, tendinţa actuală fiind aceea de a aborda cu prioritate creaţiile primei jumătăți a secolului trecut. Însă interesul pentru muzica lui Enescu nu se datorează doar acestei nevoi vitale de împrospătare a scenei clasice; un alt motor, poate mult mai important, este reprezentat de Festivalul şi Concursul „George Enescu“ de la Bucureşti şi de coerenţa unei politici implementate în anii ’90, ce îşi arată roadele evidente în prezent. Pentru că atunci cînd, în 1998, Lawrence Foster propunea, în calitate de director artistic al acelei ediţii, ca orchestrele simfonice să fie prezente cu două programe de concert, într-unul fiind obligatorie includerea unei lucrări enesciene de mari dimensiuni, se bifau, simultan, trei direcţii strategice importante: se evita clișeul interpretării exclusive a celor două Rapsodii Române, se crea premisa unei abordări consistente a celorlalte creații, apreciate chiar de Enescu drept substanțial superioare, şi se anticipa posibilitatea ca partiturile să fie reluate, ulterior, și în afara României. Nu s-a întîmplat chiar aşa pentru că, așa cum recunoaște Mihai Constantinescu, directorul executiv al festivalului, iniţial au fost invitate să participe la concertele de la Bucureşti nume consacrate, cu mare greutate, dar lipsite de o disponibilitate reală în a se apleca profund asupra partiturilor enesciene ample și a le promova şi după participarea în festival. Situația s-a schimbat pozitiv în momentul în care organizatorii s-au orientat către artiștii mai tineri, aflaţi în plină afirmare. „Acolo a fost marele cîștig, contactul dintre partiturile lui Enescu și muzicieni ca Jurowski, Petrenko, Pappano, artiști pe val care au și interesul de a-l promova pe autorul român“, explică Mihai Constantinescu, cel care, de asemenea, evidenţiază şi cel mai incomod şi mai dificil de soluționat aspect legat de abordarea creației enesciene: indisponibilitatea partiturilor. Să nu uităm că, în 2019, nu există încă o ediţie Oedipe, în adevăratul sens al termenului, şi nici că restul creaţiei sale nu se bucură de o soartă prea fericită. Nebuloasă rămîne şi chestiunea drepturilor de autor, pe care statul român nu a reuşit să o tranşeze în favoarea sa, astfel încît să cînţi Enescu presupune costuri deloc de neglijat pentru a obţine permisiunea. Sînt, toate acestea, faţetele unei realităţi ce explică, în parte, de ce Enescu este prezent atît de rar pe afişele de concert, în primul rînd din România.

Cînd ne întrebăm dacă Festivalul şi Concursul „George Enescu“ au jucat un rol major în promovarea muzicii enesciene din perspectivă internaţională, răspunsul este categoric afirmativ, argumentele constînd în faptul că muzicieni ca Vladimir Jurowski, Gidon Kremer, Maxim Vengerov, Gautier și Renaud Capuçon, Leonidas Kavakos, Midori, Truls Mørk, prezenţe constante la Bucureşti, îl includ în prezent pe Enescu în programele lor şi îl şi înregistrează. Să ne amintim doar de premiera londoneză a Simfoniei a III-a, sub bagheta lui Jurowski, şi de premiera operei Oedipe de la Opera Regală din Londra, două evenimente recente care au impresionat pozitiv criticii britanici. În 2017, Simfonia concertantă op. 8 a fost interpretată la Paris în deschiderea stagiunii Orchestrei Naționale a Franței, iar în acest an, Simfonia a III-a de George Enescu se va cînta pentru prima dată la Berlin și la Florența. Totuşi, ocupă Enescu, în acest moment, locul pe care îl merită cu adevărat în peisajul universal al muzicii clasice? Cu siguranță nu, însă tendinţa unei evoluţii constant pozitive, deşi lente, induce un optimism moderat. Miza pe disponibilitatea şi energia artiştilor tineri, străini, dar şi români, afirmaţi deja peste hotare, rămîne deocamdată în afara unor soluţii instituţionale concrete legate de situaţia partiturilor enesciene, singurul pariu cu şanse reale de reuşită. În acest context relativ favorabil, poate că realitatea va valida profeţia lui Yehudi Menuhin şi succesul unui demers care, din fericire, este în continuă mişcare. 

Ioana Marghita este redactor la Radio România Muzical.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.