Cîţi dintre cei care vin la Festivalul Internaţional „George Enescu“ o fac pentru a asculta, mai ales, Enescu? Şi cîţi dintre marii artişti care îl interpretează la Bucureşti o fac şi în stagiunile străine? În ambele cazuri, doar cei pasionaţi cu adevărat de muzica lui sau cei dispuşi să treacă dincolo de locurile comune repertoriale. Exceptînd Rapsodiile op. 11, al căror succes compozitorul era conştient că ocultează cunoaşterea celorlalte lucrări ale sale, Enescu rămîne, atît din perspectiva interpreţilor, cît şi a ascultătorilor, autorul deloc facil, pe care e puţin probabil să îl poţi înţelege şi asimila doar după un prim contact. Cu toată această premisă, ba poate chiar datorită ei, există mari interpreţi şi melomani enescieni, acaparaţi de muzica lui aşa cum sînt cei fermecaţi de Wagner sau Beethoven, compozitori care îţi solicită întreaga atenţie, toate fibrele percepţiei şi pîrghiile analitice, ani şi poate decenii de perseverenţă. Există muzicieni dedicaţi lui Enescu, public pentru Enescu, aşa cum există, probabil, şi un timp al lui Enescu. Yehudi Menuhin era convins că marele său mentor va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-lea, iar creația lui îşi va căpăta locul potrivit unui reper componistic de primă jumătate a secolului al XX-lea, de acelaşi calibru cu Béla Bartók sau Jean Sibelius. Şi se pare că noile generaţii de muzicieni sînt mult mai receptive la muzica enesciană. Nu întîmplător, Kirill Petrenko îl așeza pe compozitorul român în rîndul noilor clasici atunci cînd, anunțîndu-și proiectele în calitate de nou dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, între liniile prioritare enumera şi promovarea unor autori de mare valoare, relativ neglijați, ai Europei Centrale și de Est. Printre ei, și Enescu. Nu întîmplător, Markus Hinterhäuser, actualul director artistic al Festivalului de la Salzburg, a ales ca Oedipe să figureze la loc de cinste, cu o montare în premieră, în cadrul ediţiei din 2019 a celebrului festival. Şi nu numai atît: convins, la rîndul lui, de ideea că Enescu are nevoie de timp pentru a fi înţeles şi de interpreţi pe măsură pentru a fi receptat adecvat, Hinterhäuser a integrat Oedipe într-un ciclu enescian amplu ce a propus, între 30 iulie şi 24 august, şi concerte camerale cu opusuri de referinţă interpretate de artişti pe măsură (Maxim Vengerov, Renaud Capuçon, Thomas Hoppe, Patricia Kopacinskaia, nume de primă linie ale scenei muzicale internaţionale). Putem vorbi, aşadar, despre un context favorabil lui Enescu, de o reală translatare a centrului de greutate repertorial, tendinţa actuală fiind aceea de a aborda cu prioritate creaţiile primei jumătăți a secolului trecut. Însă interesul pentru muzica lui Enescu nu se datorează doar acestei nevoi vitale de împrospătare a scenei clasice; un alt motor, poate mult mai important, este reprezentat de Festivalul şi Concursul „George Enescu“ de la Bucureşti şi de coerenţa unei politici implementate în anii ’90, ce îşi arată roadele evidente în prezent. Pentru că atunci cînd, în 1998, Lawrence Foster propunea, în calitate de director artistic al acelei ediţii, ca orchestrele simfonice să fie prezente cu două programe de concert, într-unul fiind obligatorie includerea unei lucrări enesciene de mari dimensiuni, se bifau, simultan, trei direcţii strategice importante: se evita clișeul interpretării exclusive a celor două Rapsodii Române, se crea premisa unei abordări consistente a celorlalte creații, apreciate chiar de Enescu drept substanțial superioare, şi se anticipa posibilitatea ca partiturile să fie reluate, ulterior, și în afara României. Nu s-a întîmplat chiar aşa pentru că, așa cum recunoaște Mihai Constantinescu, directorul executiv al festivalului, iniţial au fost invitate să participe la concertele de la Bucureşti nume consacrate, cu mare greutate, dar lipsite de o disponibilitate reală în a se apleca profund asupra partiturilor enesciene ample și a le promova şi după participarea în festival. Situația s-a schimbat pozitiv în momentul în care organizatorii s-au orientat către artiștii mai tineri, aflaţi în plină afirmare. „Acolo a fost marele cîștig, contactul dintre partiturile lui Enescu și muzicieni ca Jurowski, Petrenko, Pappano, artiști pe val care au și interesul de a-l promova pe autorul român“, explică Mihai Constantinescu, cel care, de asemenea, evidenţiază şi cel mai incomod şi mai dificil de soluționat aspect legat de abordarea creației enesciene: indisponibilitatea partiturilor. Să nu uităm că, în 2019, nu există încă o ediţie Oedipe, în adevăratul sens al termenului, şi nici că restul creaţiei sale nu se bucură de o soartă prea fericită. Nebuloasă rămîne şi chestiunea drepturilor de autor, pe care statul român nu a reuşit să o tranşeze în favoarea sa, astfel încît să cînţi Enescu presupune costuri deloc de neglijat pentru a obţine permisiunea. Sînt, toate acestea, faţetele unei realităţi ce explică, în parte, de ce Enescu este prezent atît de rar pe afişele de concert, în primul rînd din România.

Cînd ne întrebăm dacă Festivalul şi Concursul „George Enescu“ au jucat un rol major în promovarea muzicii enesciene din perspectivă internaţională, răspunsul este categoric afirmativ, argumentele constînd în faptul că muzicieni ca Vladimir Jurowski, Gidon Kremer, Maxim Vengerov, Gautier și Renaud Capuçon, Leonidas Kavakos, Midori, Truls Mørk, prezenţe constante la Bucureşti, îl includ în prezent pe Enescu în programele lor şi îl şi înregistrează. Să ne amintim doar de premiera londoneză a Simfoniei a III-a, sub bagheta lui Jurowski, şi de premiera operei Oedipe de la Opera Regală din Londra, două evenimente recente care au impresionat pozitiv criticii britanici. În 2017, Simfonia concertantă op. 8 a fost interpretată la Paris în deschiderea stagiunii Orchestrei Naționale a Franței, iar în acest an, Simfonia a III-a de George Enescu se va cînta pentru prima dată la Berlin și la Florența. Totuşi, ocupă Enescu, în acest moment, locul pe care îl merită cu adevărat în peisajul universal al muzicii clasice? Cu siguranță nu, însă tendinţa unei evoluţii constant pozitive, deşi lente, induce un optimism moderat. Miza pe disponibilitatea şi energia artiştilor tineri, străini, dar şi români, afirmaţi deja peste hotare, rămîne deocamdată în afara unor soluţii instituţionale concrete legate de situaţia partiturilor enesciene, singurul pariu cu şanse reale de reuşită. În acest context relativ favorabil, poate că realitatea va valida profeţia lui Yehudi Menuhin şi succesul unui demers care, din fericire, este în continuă mişcare. 

Ioana Marghita este redactor la Radio România Muzical.