Dacă nu scria pentru sertar, refugiindu-se în anonimat și marginalizare, Ion D. Sîrbu ar fi rămas un scriitor de pluton, cu realizări notabile, dar nu mai mult de atît. De altminteri, nici în Cercul Literar de la Sibiu, Gary (așa îi spuneau prietenii) nu a ocupat vreodată o poziție de prim plan, fiul de miner din Valea Jiului mulțumindu-se să-și asume, autoironic, postura de „bufon“ al generației sale, responsabil cu buna dispoziție a oamenilor serioși din grup. Vocația de prozator și-a manifestat-o în tinerețe preponderent în improvizații orale, colegii din Cerc văzînd în el „o speranță“, dar nu un scriitor pe deplin format – cum erau, la acel moment, Radu Stanca, Negoițescu sau Doinaș. Intelectual cu convingeri „de stînga“, Gary fusese combatant pe front în cel de al Doilea Război Mondial, terminîndu-și studiile mai tîrziu decît prietenii săi. Aceștia veneau din familii în genere bine situate, scăpaseră de mobilizare și făceau deja politică literară, delimitîndu-se strategic de Blaga și de „pășunismul“ ardelenesc, pentru a se ralia, în schimb, direcției moderniste, estetizant-raționaliste promovate de E. Lovinescu.

Ion D. Sîrbu nici nu apare printre semnatarii așa-zisului „manifest“ al Cercului Literar de la Sibiu, mai apropiat simțindu-se de profesorii săi, de Blaga și Liviu Rusu, care îl ajută să-și termine studiile și îl angajează la Universitate chiar în anii aceia tulburi, cînd comuniștii preiau puterea în stat. Trecutul lui de fost ilegalist nu-i ajută însă prea mult nici viitorului scriitor și nici protectorilor săi, care vor fi dați afară de la catedră fără menajamente, cu tot cu tînărul lor discipol. Refuzînd să parvină prin delațiune, Gary va practica mai apoi arta supraviețuirii oneste, ca profesor suplinitor prin fel de fel de sate risipite în munți, ca pușcăriaș imun la reeducare, ca vagonetar în mina străbunilor lui sau ca pensionar uitat de lume la Craiova-Isarlîk, orașul adoptiv al bătrîneților sale atît de rodnice sub raport creator.

Povestirile pe teme „minerești“ reprezintă un segment aparte în ansamblul creației lui Ion D. Sîrbu, mărturisind atașamentul scriitorului față de valorile morale ale tatălui său şi ale coloniei minereşti în care s-a născut. După ce stîrnise interesul lui Blaga, în studenţie, cu o lucrare intitulată Nostalgia orizontului pierdut, în care avansa ipoteza că „întreaga psihologie, morală, şi chiar conştiinţă socială a minerilor nu este decît consecinţa unei tragice mutaţii“ – a transmutării unor ţărani din „ordinea orizontală a lumii organice“ în cea „verticală, a mineralului“ –, scriitorul va da curs mai apoi îndemnului de a ilustra existenţa unui autentic folclor mineresc și a unei mitologii transmise pe cale orală, de la o generație la alta. În consecință, în aceste texte care-i vădesc autentica vocaţie de povestitor, accentul se va pune nu pe aspectele formale, de natură estetico-narativă, ci pe relevanța antropologică a descrierilor de oameni și de peisaje, literatura pe teme „minerești“ a lui Ion D. Sîrbu amintind și de povestirile lui Agîrbiceanu despre minerii din Apuseni, și de acele „documente omenești“ ce erau colecționate și confecționate, programatic, de scriitorii moldoveni afiliați grupării de la Viața Românească (Sadoveanu, Hogaș, Sandu Aldea, Spiridon Popescu, Mihail Sevastos, Jean Bart, I.I. Mironescu ș.a.).

Intelectualii, politica și literatura

Spre deosebire de povestirile „mine­rești“, prozele din volumul Șoa­re­ce­le B. și alte povestiri (reeditate la Humanitas în 2006) investighează – folosind, de această dată, alt gen de mijloace artistice, de natură livrescă și satiric-vizionară – o lume radical diferită, a orașului modern. Sîrbu izbutește să concilieze astfel, într-o viziune integratoare, tradiționalismul estetic al prozei sale lirice, mitic-arhaizante, cu „euphorionismul“ (utopie intelectuală edificată de I. Negoițescu și Radu Stanca în pasionantul lor epistolar de tinerețe), reductibil la cîteva componente caracteristice precum manierismul, estetismul, urbanitatea. Criticii au privilegiat în unanimitate direcția aceasta intelectualistă din literatura lui Sîrbu, considerînd-o superioară estetic, infinit mai originală și mult mai complexă, fără a ține cont totuși de faptul că miza scriitorului a fost să discrediteze din punct de vedere etic inconsistența lumii moderne, atomizate, a „intelectualilor“ și a „oamenilor noi“, căreia îi va contrapune mereu valorile lumii vechi, organice, a țăranilor și minerilor.

Deși corespund prin urmare programului estetic „euphorionist“ şi sînt dedicate de scriitor, la data apariţiei cărţii (1983), „prietenilor din fostul Cerc Literar de la Sibiu-Cluj“, povestirile din volumul Șoarecele B… mărturisesc atitudinea independentă față de grup a fiului de miner, care identifică în „intelectuali“, la fel ca părinții săi fără școli înalte, nu pe cărturarii veritabili, ci pe oportuniștii dispuși oricînd să și schimbe opiniile după cum bate vîntul. Iată o confesiune caracteristică: „Despre mine, mama a spus: «Cînd eşti mai deştept, atunci eşti cel mai prost!». Ştia ea ce spune. Tata, care avusese uriaşe decepţii cu aşa-zişii intelectuali, […] la stabilizare a fixat el ordinea în care diferiţii salariaţi îşi vor schimba banii. Eram cu Liviu Rusu, să murim de rîs, pe intelectuali i-a pus la urmă de tot, «după curve», fiindcă curvele îşi cîştigă totuşi cinstit pîinea“. În tinerețe, scriitorul obișnuia de altminteri să-i șocheze pe colegii din Cerc cu o caracterizare cinică a intelectua­lului, definit drept singurul om „capabil să şi justifice orice acţiune“.

Disprețuind așadar comportamentul lamentabil al intelectualilor „de tip nou“, Sîrbu a exaltat însă în toată literatura sa intelectualitatea autentică, după cum observa cu acuitate I. Negoițescu, remarcînd totodată că opera lui Sîrbu şi-ar avea originea „nu atît în observaţie, cît în gîndire“. Realist și liric atunci cînd evocă lumea coloniei minerești în care a copilărit, prozatorul recurge la satiră și la grotesc, potențate de gîndire și imaginație, atunci cînd descrie lumea uniformă și cenușie întruchipată de statul totalitar și de Genopolis-ul cosmopolit și liberal altădată, dar devastat ireversibil de invazia populației de strînsură de după război. Prozatorul este mai atent acum la „idei“ decît la oameni, deveniți indezirabili – ceea ce explică și justifică totodată „tezismul“ şi „aspectele demonstrative“, cîtă vreme comentariul în sine înlocuiește viața și face dezagreabilă reprezentarea ei verosimilă. Cînd se oprește totuși asupra „oamenilor noi“, satiricul îi reprezintă exclusiv în ipostaze grotești sau absurde, fără pic de îngăduință și simpatie.

Dincolo de verva eseistică și satirică, în orice registru s-ar desfășura, proza lui Ion D. Sîrbu păstrează mereu o notă gravă, de meditație asupra condiției umane amenințate, majoritatea prozelor din Șoarecele B… analizînd eşecul existenţial determinat de presiunea exercitată asupra individului de către statul totalitar. Pierzîndu-şi reperele morale, în absența memoriei (întoarcerea din final la spațiul copilăriei și al coloniei minerești are semnificația unei resurecții salvatoare), omul se transformă într-o marionetă a puterii politice, într-o făptură fără identitate, fără biografie și fără trecut. Aici, în Șoarecele B. și alte povestiri, găsim de fapt ilustrată întreaga gamă tematică și posibilitățile expresive pe care le va exersa cu o virtuozitate barocă Ion D. Sîrbu în scrierile postume, și îndeosebi în romanul său testamentar Adio, Europa! – despre care el însuși spunea, cu o lipsă de modestie ce nu-i prea stătea în fire, că ar fi „tot ce s-a scris mai bun în Balcani de la Apuleius încoace“.

Intuind foarte exact talentul și caracterul fostului său coleg de pușcărie, Alexandru Paleologu își va aminti mai tîrziu, într-un interviu pe care domnia-sa mi-a făcut onoarea să mi-l acorde, în vara lui 1998: „Gary era un om care ținea mult la prietenii lui – considera prietenia ca o virtute virilă, clasică, de tipul antic. Avea o noblețe deosebită […]. Talentul ăsta de povestitor extraordinar, truculent, o truculență rabelaisiană și un haz puternic, capabil de o dilatare a grotescului și a comicului pînă la niște proporții enorme. Era absolut inepuizabil și am văzut în el un talent, aș spune chiar un geniu, care se revărsa.“

Departe de a se fi crezut vreodată cu adevărat genial, ca mai toți scriitorii, satiricului Gary îi plăcea în schimb să se considere un sentimental predispus la duioșie și la compasiune. Iubindu-i pe oamenii simpli, cu suflet de copil.

Antonio Patraș este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Critică și biografie. Istoria literaturii ca album de familie (2019).

Foto: Cristina Ștefan