Ideea că pot fi corectate prin legi inegalităţile dintre oameni ţine de o trufie omenească, uneori greu de acceptat. La fel de greu de acceptat sînt inegalităţile formale perpetuate de prejudecăţi şi comportamente, considerate fireşti pentru că sînt tradiţionale. Între aceste realităţi se situează politicile de discriminare pozitivă sau de acţiune afirmativă, profitabile pentru unii (nu întotdeauna pentru destinatarii iniţiali), detestabile pentru cei care văd în excesul de reglementare un atentat la libertate. Politicile afirmative au apărut în Statele Unite ca o consecinţă a victoriei mişcării pentru drepturile civice. Se perpetuează dincolo de scopurile iniţiale, prin exagerările cercurilor universitare, prin încercarea de a impune nu doar un nou cod de exprimare, ci şi un nou cod de comportare. Ceea ce iniţial era doar ridicol e perceput acum drept nociv şi există o mulţime de poziţii de contestare a legitimităţii intelectuale şi a corectitudinii legale în materie de discriminare pozitivă, de acţiune afirmativă, de refuz al gesturilor şi al vocabularului "obligatoriu". Faptul că există un atît de puternic curent de opoziţie, exprimat în deplină libertate, ar infirma, poate, arţăgoasa idee că SUA sînt o dictatură a discriminării pozitive. Transferul acestor politici în ţările europene a născut nu doar ironii, ci şi revolte. Faptul că revolta e deosebit de intensă în ţările foste comuniste nu este o surpriză: pe de o parte, eliberaţi de constrîngerile ideologice ale comunismului "ştiinţific", contactul cu alte constrîngeri are de ce să irite. Pe de altă parte, pentru o majoritate scăpată de spectacolul obscen al privilegiilor unei elite autoproclamate, discursul despre protecţia prin lege a minorităţilor avea de ce să trezească toate suspiciunile. Dar, dacă toate aceste argumente ar fi puse pe un taler al balanţei, pe celălalt nu ar fi decretul de înfiinţare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ci largul spectru de atitudini xenofobe, dispreţul faţă de bătrîni, sarcasmele deocheate despre pretenţiile de egalitate ale femeilor şi atîtea alte reacţii ale unor majorităţi ad-hoc, prin care minorităţilor li se contestă demnitatea sau dreptul la existenţă. Aceste mentalităţi nu pot fi modificate de legiuitor; de cîte ori se încearcă interzicerea prin lege, reflexul revoltei faţă de autoritate este mai puternic decît necesitatea de a examina raţional situaţia care a provocat interdicţia. Lupta pentru dreptul de a fi nesimţit coagulează energii altfel discordante. Discriminarea negativă a minorităţilor e foarte eficientă cînd este legiferată, şi legile rasiale ar fi cel mai la îndemînă exemplu. Combaterea ei, exersată uneori cu o ipocrită bunăvoinţă, are rareori efecte la fel de vizibile. Articolele din acest număr expun cîteva din încîlcitele dileme ale ghemului de probleme privind discriminarea pozitivă şi negativă, cu convingerea că nici un fel de lege nu poate rezolva ceea ce decurge din experienţa majorităţii confruntate cu dinamica mereu schimbătoare a alcătuirii unor alte şi alte minorităţi. (M. B.)