E ciudat să vă scriu în public, pentru că, aşa cum cred că simţiţi în fiecare zi, eu sînt sentimental, patetic şi pupăcios, iar Dilema veche e o revistă şi pentru oameni care n-au chef de astfel de efuziuni. Mai ales de pupături! Ciudat e şi să vă trimit epistolă, fiindcă îs încă viu şi ceea ce am să vă spun o fac, cum aţi observat, privindu-vă în ochi. Şi repetînd, uneori mai accentuat, ca să fiu sigur că aţi auzit. Şi poate că aţi şi înţeles.

Ciudat, neciudat, Luiza Vasiliu a insistat să vă scriu, aşa că – asta n-aţi aflat-o încă despre mine că sînteţi încă mici – n-o mai pot refuza.

Poate că n-ar fi rău să vă spun chiar de la început, ca să nu mă iau cu altele: ziceţi întîi „nu“ dacă „da“-ul v-ar disloca dintr-un program pe care deja vi l-aţi fixat. (De fapt, ziceţi „nu“ fără să clipiţi.) E mai uşor să reveniţi asupra lui „nu“ şi să acceptaţi oferta, decît să scrîşniţi din dinţi ca să vă ţineţi de un „da“ spus la cald. Altfel, o să vă fie prea fierbinte în viaţă şi o să fiţi mai tot timpul asudaţi, întrucît dacă se află că sînteţi dada-işti, o să fiţi asaltaţi continuu cu fel de fel de cereri, rugăminţi, comisioane, treburi care nu vă privesc direct, dar care, dacă le acceptaţi, se vor uita la voi cu ochi mari şi umezi, de viţel, pînă cînd vor trebui „rezolvate“. Mai mult, un „da“ al cărui tată e „nu“ poate să fie şi mai pirpiriu, şi mai negricios că tot dă frumos… Eu nu vă spun să nu săriţi în ajutorul celor ce au nevoie de voi (ba să o faceţi întotdeauna, fără să fiţi rugaţi!), ci să fiţi precauţi cu cei care vor să – pardon – sară pe voi.

Ai văzut, dragă Crina, chiar azi ne-am luptat vreo jumătate ceas – fiindcă vrei să te-nvăţ karate –, timp în care m-ai atacat continuu, deşi eu am de vreo trei ori greutatea ta, de vreo două ori înălţimea ta, oasele niţel mai tari şi o gură prin care am tot repetat: „Apără-te, nu ataca, apără-te!“ Dar tu ai practicat stilul kapritza (adevărat, e original, e invenţia ta) şi te-ai lovit singură, ai alunecat, ai bubuit de vreo două-trei ori canapeaua. Ai fost hazlie că eşti mică. Dacă ai fi avut vreo opt-zece ani în plus, ai fi fost ridicolă. Vezi… Stai, că-i şi pentru frate-tu scrisoarea. Vedeţi, aşa-i cu chestia aia care zice, adînc, că „viaţa-i o luptă“. Unii o-nţeleg scrîşnind, alţii muşcînd, unii bătînd pas de defilare, alţii fluturînd batiste, unii stînd camuflaţi. Nu ştie tata, în clipa asta, să vă spună cum să vă poziţionaţi în vieţile voastre, dar feriţi-vă de ridicol. N-are gust, miros, culoare, nu face zgomot. Ridicolul e ca un ninja: apare de unde şi cînd nu te-aştepţi, te execută (nu întotdeauna scurt, ci deseori pe îndelete, cu paranteze, cu volute…) şi se face nevăzut. Şi nenorocirea începe apoi, cînd îţi dai seama ce ţi-a făcut! Fiindcă asta-i cu nenorocitul: eşti cu el, în el, dar habar n-ai. Te prinzi – şi nu întotdeauna! – abia după. Na, iată, chiar eu, acum, sînt în plin ridicol: vă dau sfaturi cum să ocoliţi ceva inexistent aprioric. Ceva pe care doar noi îl facem să se-nfiripe, să evolueze (rapid) şi să ne facă de băcănie. Uneori cu martori, de cele mai multe ori – fără.

Gata, nu mai scriu nimic! Luiza, nu ştiu cîte semne mi-ai spus să aibă scrisoarea, dar vezi şi tu ce iese. Ăştia mici n-o să-nţeleagă nimic cînd o să crească. Şi teamă mi-e că, atunci cînd ei vor fi oameni mari, ridicolul va dispărea definitiv: o „chestie“, pe care o vezi la tot pasul şi la mai toată lumea, devine, dacă nu un bun, sigur un loc comun. În plus, mîine, fiică-mea merge la şcoală – prima ei zi. Am un fel de emoţii, căci va merge fix în clasa 0. Şi sigur nu se va simţi ridicol. Nici ea, nici colegii ei. Dar eu vreau să pun punct aici, fiindcă simt cum ninja vine iarăşi la mine.

Cu dragoste, al vostru, tata Robert.

Robert Şerban este scriitor. Cea mai recentă carte: Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă, Humanitas, 2013.