În cursul lunilor care au urmat, a devenit ceva la ordinea zilei. Oameni obişnuiţi, unii dintre ei părinţi, ajungeau să fie desfiinţaţi pentru cine ştie ce glumă neinspirată, împărtăşită cu cei vreo sută de abonaţi ai contului lor de Twitter. Îi întîlneam prin restaurante şi cafenele, în aeroporturi – siluete spectrale care bîntuiau lumea ca niște zombie în costumele business din fostele lor vieți. Se întîmpla așa de des, încît nici măcar nu mi s-a părut o coincidenţă că un astfel de personaj, Justine Sacco, lucrase în aceeaşi clădire de birouri ca şi Michael Moynihan, pînă în urmă cu trei săptămîni, cînd, aflată pe aeroportul Heathrow, a scris pe Twitter o postare ce s-a dovedit devastatoare. Asta se întîmpla pe 20 decembrie 2013. În ultimele două zile, le postase celor 170 de follower-i pe care îi avea pe Twitter tot felul de glumiţe sarcastice, comentînd diverse întîmplări din vacanţă. Era un fel Sally Bowles a reţelelor sociale, decadentă şi capricioasă, binecuvîntat de inconştientă că, imediat după colț, o pîndea o mostră de politică serioasă. Mai întîi fusese gluma despre bărbatul german din avionul dinspre New York: „Neamţ dubios: Zbori la clasa întîi. E 2014. Ia-ți, nene, deodorant. – Monologul meu interior, în timp ce inhalez DUHOARE. Slavă Domnului că există produse farmaceutice“. Apoi venea postarea din Heathrow: „Chili – sandvișuri cu castraveţi – dantură proastă. Bine-ai revenit la Londra!“ În cele din urmă, cireaşa de pe tort: „În drum spre Africa. Sper să nu iau SIDA. Glumeam, doar sînt albă!“ S-a amuzat puţin de propria glumă, a apăsat „Trimite“, după care s-a mai plimbat vreo jumătate de oră prin aeroport, verificîndu-şi din cînd în cînd contul de Twitter.

– N-am primit nimic, mi-a spus ea. Nici un răspuns.

Mi-am și imaginat-o, simţindu-se uşor dezumflată în legătură cu asta – sentimentul ăla trist, cînd nu te felicită nimeni pentru umorul tău, tăcerea aceea neagră care se lasă atunci cînd Internetul nu-ţi răspunde. Justine s-a îmbarcat în avion. Urma un zbor de unsprezece ore. A dormit. După aterizare, şi-a redeschis telefonul. Primul lucru pe care l-a văzut era un mesaj de la cineva cu care nu mai vorbise din liceu: „Îmi pare foarte rău pentru ce ţi se întîmplă“.

L-a citit consternată.

– Apoi telefonul meu a început să explodeze, mi-a povestit.

Purtam această conversaţie trei săptămîni mai tîrziu, la restaurantul Cookshop (alegerea ei) din New York. Era fix acelaşi restaurant în care Michael îmi povestise despre nimicirea lui Jonah. Pentru mine, începea să devină Restaurantul Poveştilor despre Vieţi Distruse. Coincidenţa era însă doar parțială. Se întîmplă să se afle aproape de clădirea unde lucraseră amîndoi. Lui Michael îi fusese oferită o slujbă la Daily Beast, ca urmare a articolului despre Jonah, pe cînd Justine lucra în biroul de la etaj, ocupîndu-se de departamentul de PR al trustului din care făcea parte revista – acelaşi din care făceau parte şi Vimeo, OkCupid şi Match.com. Motivul pentru care îşi dorise să ne întîlnim acolo şi pentru care venise în hainele ei sofisticate de office era că, la ora 6, urma să-şi elibereze biroul.

În timp ce stătea pe pista aeroportului Cape Town, pe ecran i-a apărut un al doilea mesaj: „Sună-mă urgent“. Mesajul venea de la cea mai bună prietenă a ei, Hannah. „Eşti numărul unu în trend-ul Twitter la nivel global.“

În lumina cuvintelor dezgustător de rasiste ale lui @JustineSacco, voi dona către @care chiar astăzi“,Cum naiba a obţinut @JustineSacco un post de PR? Gradul ei de ignoranţă rasistă e demn de Fox News. #SIDA poate afecta pe oricine!“, „N-am cuvinte pentru postarea oribil de dezgustătoare, ca dracu’ de rasistă a lui Justine Sacco. Sînt profund oripilat“,Sînt angajat la IAC şi nu vreau ca @JustineSacco să se mai ocupe vreodată de comunicare pentru noi. Niciodată“, „Toată lumea să o reporteze pe pizda asta @JustineSacco“ și, din partea angajatorului ei, IAC, „Acesta este un comentariu revoltător, jignitor. Angajata în speţă nu poate fi momentan contactată, fiind în timpul unui zbor internațional“, „Fascinată de catastrofa @JustineSacco. A devenit globală, deși ea e încă *în avion*“,Tot ce-mi doresc de Crăciun este să-i văd faţa lui @JustineSacco cînd aterizează şi-şi verifică inbox-ul/ mesageria vocală“,Se pare că avionul lui @JustineSacco aterizează în cca 9 minute, urmează ceva interesant“, „Tocmai urmează s-o vedem pe idioata asta de @JustineSacco concediată. În timp REAL. Înainte ca măcar să AFLE că va fi concediată“, iar apoi, după ce Hannah a şters panicată contul de Twitter al lui Justine, „Îmi pare rău @JustineSacco – tweet-ul tău va trăi veșnic“ ş.a.m.d., încă vreo sută de mii de postări, după cum reiese din calculele făcute de Buzzfeed. Cîteva săptămîni mai tîrziu: „Doamne, v-o mai amintiţi pe Justine Sacco? #AterizeazăOdatăJustine. Doamne, cît de tare a fost. MILIOANE de oameni aşteptau să aterizeze“.

Odată am întrebat-o pe victima unui ac­ci­dent auto cum s-a simţit în momentul im­pactului. Mi-a răspuns că cea mai ciuda­tă amintire este cum, în primă instanță, ma­şina era prietena ei, lucrînd pentru ea, cu formele ei menite să-i vină corpului mănușă, cu tot luxul și confortul ei modern, pentru ca, o secundă mai tîrziu, să se trans­forme cît ai clipi într-o strivitoare armă de tortură – de parcă s-ar fi aflat înăun­trul unei fecioare din fier. Iar cea mai bună prietenă îi devenise cel mai înverşunat duş­man.

De-a lungul anilor, am stat la masă cu o mulțime de oameni ale căror vieţi fuseseră distruse. De obicei, responsabili de distrugere erau guvernul, armata, Marile Corporaţii sau, ca în cazul lui Jonah Lehrer, ei înşişi (cel puţin la început a fost vina lui Jonah – noi am preluat controlul mai tîrziu, cînd acesta încerca să-şi ceară iertare). Justine Sacco însă părea să fie prima persoană căreia i-am luat interviu și care fusese distrusă de către noi.

***

Google are un motor – Google ad­words – care îţi spune cît de des a fost căutat numele tău într-o anumită lună. În luna octombrie 2013, Justine a fost căutată de treizeci de ori. În noiembrie 2013, a fost căutată de treizeci de ori. În doar unsprezece zile, între 20 şi 31 decembrie, numele ei fusese căutat de 1.220.000 de ori.

Un tip a aşteptat-o pe Justine la aeroportul Cape Town. Era utilizator de Twitter, sub numele @Zac_R. A fotografiat-o și i-a pus poza pe Internet. „Dap“, a scris el, „@JustineSacco CHIAR a aterizat la Cape Town International. S-a deghizat cu ochelari de soare.“

Trecuseră trei săptămîni de cînd Justine apăsase butonul „Trimite“. Cei de la New York Post începuseră s-o urmărească în drum spre sala de fitness. Ziariştii îi cotrobăiau prin istoricul de pe Twitter, în speranţa că vor găsi şi mai multe orori ascunse.

Premiul pentru cel mai elegant tweet al tuturor timpurilor revine postării… „Aseară am avut un vis erotic în care apărea un puşti autist“, 4 februarie 2012, „16 Tweet-uri pe care Justine Sacco le regretă“, Buzzfeed, 20 decembrie 2013.

După cum mi-a spus, aceasta era singura dată cînd Justine avea de gînd să discute cu un jurnalist despre ce i se întîmplase. Era prea dureros. Şi contraindicat: „Din punctul de vedere al unei persoane care se ocupă de comunicare,“ mi-a scris într-un e-mail, „nu cred că i-aş recomanda vreunui client să apară în cartea ta. Sînt foarte stresată pe tema asta. Mi-e teamă că mă voi expune şi altor atacuri. Cred însă că e necesar. Vreau ca cineva să arate cît de absurdă e situaţia în care mă aflu“.

Situaţia era absurdă fiindcă „numai un nebun ar putea crede că albii nu se îmbolnăvesc de SIDA“. Asta cred că a fost printre primele lucruri pe care mi le-a spus, aşezîndu-se la masă. „Pentru mine e un comentariu atît de deplasat, venind mai ales din partea unui american, încît am crezut că ar fi imposibil să fie luat în serios. Ştiu că există oameni oribili pe lumea asta, care îi disprețuiesc pe ceilalţi şi care sînt pur și simplu răi. Dar eu nu sînt aşa.“ (…)

O viaţă fusese distrusă. Care era scopul: doar o mică dramă mediatică? Cred că dispoziția noastră naturală, ca ființe umane, este să înaintăm anevoios prin viaţă, pînă cînd îmbătrînim și ne oprim. Acum însă, prin intermediul rețelelor de socializare, ne-am creat o scenă pentru drame artificiale, zgomotoase și constante. În fiecare zi apare un nou erou magnific sau un răufăcător de-a dreptul revoltător. Totul e radical, dar fără nici o legătură cu felul în care sîntem cu adevărat noi, oamenii. Ce forță ne făcea, în astfel de situații, să fim mai puternici decît sîntem, de fapt? Ce aveam de cîștigat din asta? (…)

În seara aceea, după ce Justine a plecat să-şi strîngă lucrurile de la fostul birou, n-a reuşit să ajungă mai departe de holul clădirii de birouri, că s-a prăbușit pe podea, plîngînd. Am vorbit din nou, mai tîrziu. I am spus ce credea Sam Biddle – că probabil era deja bine-mersi. Eram sigur că el nu încerca în mod deliberat să fie complezent. Era la fel ca toţi ceilalţi care participă la o distrugere în masă online. Cine ar vrea să afle cu adevărat? Oricare ar fi emoţia aceea plăcută care ne copleșește pe toți – nebunia colectivă sau cum vreți s-o numiți –, nimeni nu vrea să-şi strice buna dispoziție gîndindu-se la consecinţe.

– Nu, nu mi-e bine, mi-a spus Justine. Chiar mă doare. Aveam o carieră grozavă şi îmi plăcea job-ul meu, iar toate astea mi au fost luate, în uralele mulţimii. Toată lumea s-a bucurat nespus pentru ce s-a întîmplat. Eu cred că mi-am vărsat greutatea în lacrimi, în primele douăzeci şi patru de ore. A fost incredibil de traumatizant. Nu poţi dormi. Te trezeşti în mijlocul nopţii, fără să-ţi dai seama unde te afli. Dintr o­da­tă, nu ştii ce naiba să faci în continuare. Nu mai ai nici un program. Nu mai ai… nici un scop, continuă ea după o pauză. Am treizeci de ani. Aveam o carieră minunată. Dacă nu-mi fac un plan, dacă nu încep să fac ceva pentru a-mi recăpăta identitatea şi pentru a-mi reaminti în fiecare zi cine sînt, risc să mă pierd pe mine însămi. Nu am pe nimeni. Nici măcar nu pot să ies la o întîlnire cu cineva, fiindcă m-ar verifica pe net imediat, cu toţii o facem. Pînă şi chestia asta îmi e interzisă. Cum voi putea să cunosc oameni noi? Ce vor crede despre mine?

(fragment din Jon Ronson, Deci ai fost umilit în public? – o colecție de portrete ale unor oameni cărora furia colectivă, exprimată mai ales pe Internet, le-a aplicat pedepse cu mult disproporționate față de gravitatea faptelor –, traducere de Andra Matzal și Cosmin Postolache, în curs de apariție la Editura ART)