Aș începe discuția noastră de la versurile acestea din Arta uitării: „Locul unde ești ce erai odată este acolo / pierdut în­tr una dintre acele povești absurde / în care erai cumva acasă și altundeva deopotrivă. / Și unde sînt acum cei care te știau atunci? / Cînd călătorești între limbi / ce costum porți, ce valiză cari?“ Așadar, cum vă raportați la distanțe? Pot fi ele recuperate prin scris?

Distanțele nu pot fi recuperate. Poezia și întoarcerile nu sînt făcute în acest scop. Rolul lor este să găsească ce a lipsit în primul rînd: sensul și episoadele timpului pe care mai tînărul le-a ratat. Poezia și călătoriile sînt detectivi în căutarea crimelor sau bucuriilor neluate în seamă în trecut. Sînt o respirație adîncă prin care se inspiră mirosurile și sentimentele trecutului și se expiră o înțelegere, o soluție, o împăcare.

Dacă vă gîndiți la dumneavoastră, cel care erați cînd ați plecat în America, ce vă amintiți? Ce i-ați spune puștiului aceluia despre spații și timp?

Aș admira curajul lui nebun, iubirea nechibzuită pentru poezie și disprețul său pentru tot ce nu era poezie. Mă miră credința lui absolută în ce era sau nu poezie. Astea pot fi calități universale ale tinereții, dar în cazul meu aveam multe motive pentru mînie, care mergeau mînă în mînă cu exaltarea. Moșul de azi păzește gelos ce a rămas neștirbit din acele sentimente, după ce le trece zilnic prin critica experienței. O poezie scrisă acum este o căprioară scăpată de un glonț venit de la vînători bine antrenați. Nu-mi amintesc multe, dar am scris jurnale și autobiografii ca aide-mémoire: îmi consult cărțile pentru amintiri. Ele sînt un Google personal.

Cum funcționează, pentru un scriitor, distanța la nivelul limbajului? Cîtă intimitate se poate crea într-o limbă străină?

Nu există limbă straină. Civilizația occidentală a creat structuri care au compartimentat limbile. Intimitate, ostilitate, iubire, manifest se pot crea în orice limbă. Dacă poți face sunet, o faci în cuvinte. Dacă nu poți, o faci cu mîinile. Dacă nu vezi, citești în Braille. „The body is the plan“, a scris poetul american Robert Creeley, „corpul este planul“. Limbajul este distribuit în tot corpul. Chiar și paralizat, ca Stephen Hawking, poți să comunici și să descoperi. Cunoașterea pătrunde și se împrăștie, inevitabil, prin tot corpul. Notez aici prostia extraordinară a celor care v-au rebotezat Ministerul Culturii „Ministerul Culturii și Identității Naționale“. Această adăugare diminuează cultura, o provincializează, poate o și șterge. Jorge Luis Borges spune, în textul lui The Argentine Writer and Tradi­tion (1951): „What is our Argentine tradition?… Our tradition is all of Western culture… Our patrimony is the universe.“

Corespondența mi se pare o parte a literaturii extrem de prețioasă. Ați purtat corespondență, ați și publicat multe scrisori de-a lungul vremii. Cum vă gîndiți la ele? Depărtarea și absența pot fi șterse prin cuvinte?

Corespondența este o formă de colaborare care mă inspiră: îmi îndreaptă inspirația către o ființă vizibilă. Interviurile sînt și ele o formă de corespondență, dar mai difuză, fiindcă cititorul îmi e necunoscut. Din fericire, îmi plac străinii. Amîndouă sînt un fel de a reține căldura momentului.

Ați scris Submarinul iertat, împreună cu Ruxandra Cesereanu, prin email. Povesteați la un moment dat despre senzația ciudată, legată de „faptul ca era noapte la mine în America și zi la Ruxandra în România și viceversa“. Cît de mult contează unde ești? Cum se simte departele?

Submarinul iertat, scris cu Ruxandra, a fost pentru noi o ieșire din rutină. Ne-am jucat cu ziua și cu noaptea cum le știam noi înainte de poezie. Ne-am jucat și ne-am certat pe teme de poezie, amintiri, limbaj. A fost ca o căsnicie prin e-mail, bulversată și ieșită din obișnuințe și chiar din limbaj. La un moment dat, s a creat nonsens ritmic. E o poezie-eseu-luptă pe poezie și viață, un experiment unic pentru noi. Distanțele au fost între concepte, concentrate de confuzia zi noapte.

Care a fost cea mai spectaculoasă călătorie pe care ați făcut-o?

Călătoria lungă prin corpurile iubitelor mele, o călătorie perpetuă.

De ce v-ați îndepărtat cel mai mult în scris? În viață?

M-am îndepărtat de poeți proști și excesiv educați. În America sînt mii de studenți și profesori care fie își exhibă emoțiile, fie își supraevaluează cuvintele. Eu trec pe partea cealaltă a străzii cînd le văd gașca venind din sensul opus. În viață m-am îndepărtat de minți închise de ideologii.

Dacă ați pleca în căutarea timpului pierdut, cu ce ați începe?

Dacă aș pleca acolo, aș începe cu Ilonka, fata care a avut grijă de mine la 12 ani și m-a ținut în poala ei fierbinte, povestind nu știu ce, în limba maghiară. 

a consemnat Ana Maria SANDU