Cînd am fost rugat să scriu un articol despre identitatea de gen, primul lucru care mi-a venit în minte a fost cît de complicat e, de fapt, genul. Aș fi putut să scriu despre propriile mele explorări legate de presupusa mea identitate de bărbat, cu care însă am realizat că nu mă identific, și despre cum oscilez între a mă numi demiboy (demi-băiat) sau non-binar. Nu aș fi putut însă acoperi singur toate nuanțele identității de gen, așa că am hotărît să îmi las prietenii din comunitatea LGBTQ+ să vorbească despre propriile lor identități. Așa cum spune Judith Butler, genul e un performance, un spectacol pe care îl jucăm în fața noastră și a celorlalți, ale cărui reguli ne sînt impuse social, pe care le învățăm prin repetiție. Genul există cît timp îl „jucăm“ noi. Asta nu înseamnă că genul nu e o realitate trăită de majoritatea persoanelor, societatea punînd atît de mult accent pe gen (de la doctorii care anunță genul copilului încă din burtă la toaletele și raioanele de jucării separate între băieți și fete). Înseamnă că normele de gen sînt construite istoric și cultural, că ne putem apropia de propriul gen cu flexibilitate și fluiditate. Putem să deconstruim identități despre care ni s-a spus cu îndîrjire că sînt fixe.

Unii dintre noi se „joacă“ cu genul, așa cum fac performerii de drag (travesti). Unii se identifică cu genul atribuit la naștere, însă resping strictețea normelor de gen. Pentru alții, identitatea de gen e diferită de cea atribuită la naștere și se identifică ca fiind trans. Unii nu se regăsesc în binaritatea masculin-feminin și se definesc ca non-binari, genderqueer sau agender (fără gen). Pentru cei din afara comunității, această multitudine de genuri poate fi copleșitoare și o resping drept „fantezie“ sau vorbesc despre impunerea unei „ideologii de gen“ (orice ar însemna asta). Această deschidere permite de fapt tuturor, fie că se consideră LGBTQ+ sau nu, mai multă flexibilitate și reflecție asupra sinelui și societății. Un lucru e sigur – cu toții avem multă muncă de făcut, de la înțelegerea complexităților propriilor identități la deconstruirea gîndirii, categoriilor și a limbajului binare.

● Dacă ar trebui să aleg o etichetă, aș spune că sînt agender. Am crescut cu identitatea de fată tomboy (cu o expresie asociată cu masculinitatea). Părinții și profesorii îmi spuneau că pînă la 18 ani o să încep să mă machiez, să port haine feminine și să ies cu băieți. Acum am 22 de ani, nu am gen, port haine sport, „băiețești“ și n-am încetat să mă uit după tipe. De cinci ani mă documentez despre genul non-binar și apartenența mea la această identitate. În fiecare zi în care mă gîndesc la genul meu, sau mai bine spus la inexistența sa, simt disforia de gen și frustrarea că nu știu cum îmi doresc să arăt. Reprezentarea persoanelor non-binare în media lasă de dorit, iar lipsa ei aduce singurătate persoanelor care se identifică astfel. Societatea mă percepe ca pe o tipă drăguță cu părul scurt, care ar putea să și-l lase mai lung și să se îmbrace mai feminin, sau pur și simplu își explică aspectul meu printr-un singur cuvînt: „lesbiană“. (Alex, 22 de ani, activist LGBT+, student)

● Deși afirm că sînt bărbat, pot spune că progresiv mă detașez de valorile tradițional atribuite acestui gen. Pe lîngă faptul că istoric, în societate, masculinitatea a venit de multe ori la pachet cu toxicitate, reprimare a sentimentelor și brutalitate, îmi dau seama acum că genul este strict un construct social. Nu există activități, un mod de a te purta, îmbrăca, arăta sau vorbi masculin. Sau feminin. Sinele este de o complexitate care depășește mult două casete. Unii oameni se tem să se pună pe ei înșiși sau influențele moralității tipice sub semnul întrebării. A fi queer este o rază de speranță: presupune din start o identitate neconformă. Nu există persoană care să fie apogeul a ce definim noi ca -fiind masculin sau feminin. Cu toții avem din ambele. Persoanele care par a se apropia de absolutism, în ceea ce privește identitatea de gen, trec printr‑un tumult emoțional chinuitor care poate fi potolit doar prin săpări violente în traume adînci: asfixierea sinelui real. (Andrei, 24 de ani, student)

● Ai 12 ani, în 2008, și te uiți la TV noaptea tîrziu. Dai peste un „travestit“ care urmează a fi batjocorit la o emisiune de cancan. „IMAGINI CUTREMURĂTOARE“ cu un individ de sex masculin îmbrăcat în rochia nevestei. Te gîndești: „Vrea să devină femeie? e homo- sau heterosexual?“. După acel moment, te sperii și te îndepărtezi deliberat de apartenența ta la comunitatea LGBT. Abia după mulți ani începi să te reapropii de creativitatea de gen, datorită unor drag-queens care cu talent și curaj se transformă vestimentar în femei. Drag-ul mi-a deschis ochii asupra T-ului din LGBT. Cineva care face drag poate avea o extensie a personalității sale, fie că ești non-binar, cisgen sau transgen. Genul este fluid și creativ, iar eu – un bărbat feminin care se identifică cu genul bărbătesc și poate face drag fără să își dorească să fie de fapt femeie. (Dragoș, 23 de ani, corporatist)

● Recent, aflîndu-mă într-o perioadă de stres, am simțit că de fapt nu mă identific ca fiind bărbat. M-am detașat pentru un timp de competitivitatea de la facultate și am aprofundat cine sînt. A fost poate puțin impulsiv, dar s-a simțit bine ca naiba, și am și plîns. Le-am și spus despre asta cîtorva persoane cu care sînt prieten/ă. Mă identific ca bărbat non-conforming (neconform) și alternez cu persoană non-binară. Nu sînt sigur/ă încă, dar am realizat că e OK să alternezi. Fluiditatea există și nu e nevoie neapărat de etichete. Etichetele sînt și necesare, căci e nevoie de vizibilitate și de cuvinte pentru a ne defini, dar e important să luăm în considerare întotdeauna și fluiditatea. (J., 20 de ani, student/ă)

● Nu m-am gîndit la identitatea mea de gen pînă acum. Sexul meu biologic e feminin și nu am simțit pînă acum nevoia să îmi definesc genul ca fiind diferit. În același timp, nu mi-am impus să mă conformez normelor pe care le sugerează societatea pentru femei. Hobby-urile, interesele, hainele sau cariera nu au fost prea influențate de suprapunerea lor cu genul feminin. Genul pentru mine nu e foarte definitoriu, și am continuat să spun că sînt fată pentru că nu conta prea mult. Faptul că sînt queer mi-a oferit mai multă deschidere la nebinaritatea genului. Am dat de oameni cu identități de gen diferite de sexul atribuit la naștere și am văzut cît de fericită poate fi o persoană atunci cînd face tranziția spre genul în care se regăsește mult mai mult. Nu cred că noțiunea de gen ar trebui să dispară în întregime: poate fi un suport pentru cineva care își caută identitatea. Vreau să scăpăm de ideea că el există doar sub două forme și că este fix. (Kate, 23 de ani, inginer)

● Identitatea nu este ceva fix, ci în continuă schimbare, în funcție de ceea ce sîntem, de locurile unde am fost și de ceea ce lumea proiectează asupra noastră. Mă identific cu ambele genuri și uneori cu nici unul, pe scurt mă autodefinesc ca genderqueer. Etichetele nu sînt limitative, ci ne fac să aparținem undeva și să conștientizăm că nu sîntem singuri. Pentru mine genul e o născocire și dacă chiar trebuie să existe, atunci există prin generozitatea celor din jurul nostru. Pentru a-mi explora identitatea de gen am privilegiul expunerii în cadrul activității mele, pe scenă. Autodescoperirea este complicată, antrenantă și nu fără durere. Scopul vieții noastre ar trebui să fie celebrarea tuturor aspectelor legate de sinele nostru pe parcursul descoperirii lor. Aștept ca într-un viitor apropiat să nu mai conteze dacă cineva e femeie sau bărbat. (Paul/a, 36, maker)

● Mă identific ca persoană agender, adică cumva fără-de-gen, sau pur și simplu queer, dar am ajuns aici printr-un proces gradual – întîi crezînd că sînt cis, nea-vînd vocabular sau cunoștințe necesare pentru o autoreflecție în această privință, apoi identificînd-mă ca questio-ning (chestionîndu-mi genul), demigirl (demi-fată) și abia apoi agender. Mi se pare că simplele cuvinte nu sînt suficien-te neapărat cînd vine vorba de ceva așa complex ca genul, însă etichetele m‑au ajutat să învăț mai multe despre mine. Atunci cînd mă aflu în contexte predominant cishetero, dar uneori chiar și în contextul comunității LGBTQ+, observ cum sînt percepută ca fiind fată chiar și după exprimarea clară a genului meu real. Asta se întîmplă nu doar pentru că societatea generală tinde să gîndească în termenii binari atît de bine înrădăcinați, dar și pentru că expresia mea de gen este mai degrabă feminină. E foarte frustrant și descurajator să auzi că cei din jurul tău – sau, și mai rău, necunoscuți – cred că știu mai bine decît tine cine ești. (Oana, 21, activist)

● Cum identitatea este un lucru virtual, îmi este ciudat să mă definesc în mod empiric. Poate că termenul „identitate“ se referă la capacitatea de introspecție. Procesul de autocunoaștere prin filtrul identității de gen m-a ajutat să îmi dau seama că în timp am avut nevoia de a mă identifica – asta mi-a ridicat întrebări legate de faptul că în mare parte din copilăria și adolescența mea nu am reușit să îmi cristalizez genul. A fost un proces problematic din punct de vedere social și politic, genul meu ne-binar a creat multă confuzie personală pe parcursul timpului. În momentul de față mă identific ca persoană non-binară în spectrul transmasculin, cu preferința pronumelui masculin. Îmi dau seama că de cînd mi-am făcut coming out-ul ca persoană non-binară, se ajunge mai tot timpul la o necesitate de a articula public și social identitatea mea chiar și în comunitatea queer. Sper, pe viitor, la spațiul și vizibilitatea în care vocile persoanelor LGBTQ+ să fie reprezentate corect public, în studii sociologice, antropologice, medicale, psihologice, filozofice etc. Ne-am plictisit de eticheta de eroare din tot acest istoric uman care cuprinde foarte multe informații prin prisma normativității din fiecare criză și moft de control al societății filtrat moral, politic sau economic.  (Admina, artist, DJ, parte din colectivul Corp)

Luca Istodor a absolvit Harvard University – studii de gen și sexualitate – și este activist LGBTQ+.