Din Sulawesi în Komodo – jurnal de bord

Daniela ULIERIU
Publicat în Dilema Veche nr. 903 din 29 iulie – 4 august 2021
Din Sulawesi în Komodo – jurnal de bord jpeg

Mă pregătesc întotdeauna pentru o călătorie, fie ea și pînă la Ruse. Dau o căutare, deschid un link, citesc un articol, mă uit pe o hartă, îmi fac, cît de cît, o idee. O singură dată în viața mea am cumpărat un week-end în ținutul Toraja din insula Sulawesi (Indonezia) fără să am habar cu ce se mănîncă. E adevărat că imaginile splendide văzute în vitrina unei agenții de voiaj mi-au furat mințile. Eram în Bali de ceva timp și zilnic, în drumul meu către Pantai Masceti, o plajă negră unde nisipul e amestecat cu cenușa vulcanică, treceam prin fața fotografiilor și mă uitam mesmerizată la casele cu acoperișuri pînă la pămînt, care semănau cu niște vapoare eșuate printre megaliți și menhire și la vîrfurile colinelor învăluite într-o ceață aurie, de chihlimbar.

Aveam circumstanțe atenuante, aromele de ylang-ylang și santal, dar mai ales sunetele gamelan-ului care răsunau pe aleile orașului Ubud au desăvîrșit starea hipnotică în care mă aflam. Pe scurt, am intrat în agenție și am cumpărat excursia. Eram, da, în paradis, de unde m-am autoizgonit, de bunăvoie și nesilită de nimeni.

Imediat ce am aterizat la Rantepao, ghidul m-a preluat și mi-a zis emoționat: „Ce șansă, oh God, ce șansă! Mergem direct la înmormîntare, ieri a făcut infarct și paf, paf,“ a adăugat făcînd cu mîna semnul unei posibile cruci, „i-a fost fatal. Să ne grăbim, să nu ratăm ceremonia. Pe urmă, vă duc la hotel. Ce noroc aveți! For-mi-da-bil! Din ce în ce mai rar rudele defunctului își dau acordul pentru participarea turiștilor...” Părea serios și în deplinătatea facultăților mintale. Și eu, tot așa. Pînă să mă dezmeticesc m-am trezit într-o curte vastă, cu scenografia și personajele aferente: în mijloc, zece tauri care mugeau de ți se ridica părul în cap; pe margine, bărbați de toate vîrstele în așteptare și cu ochii ațintiți asupra cirezii; așezate pe scaune, femei foarte bătrîne, într-o atitudine gravă, îmbrăcate în negru ca niște ursitoare care taie firul vieții; la o distanță de vreo treizeci de metri, în fața lor, fete acoperite din cap pînă-n picioare de șiraguri de mărgele colorate și zornăitoare, fete care sporovăiau și se mișcau sprinten ca niște spiriduși.

„Am ajuns la timp“, mi-a șoptit ușurat ghidul. Un bărbat a scos un taur din rînd, apoi, cu un gest precis și rapid, ca un scamator, i-a tăiat jugulara cu un pumnal bine ascuțit. Animalul s-a prăbușit greu la pămînt fără să scoată nici un sunet, dar ceilalți tauri au început să urle ca niște elefanți. Dintr-un reflex de jurnalist care a lucrat la știri, am prins pe retină exact momentul în care sîngele țîșnea ca dintr-o arteziană. Au mai urmat și alți tauri, dar eu, spre dezamăgirea ghidului, am părăsit arena și m-am dus să pozez casele cu acoperișurile lor pînă-n pămînt, cum nu mai văzusem vreodată. Cînd m-am întors, pămîntul devenise stacojiu, iar taurii măcelăriți zăceau în băltoace roșiatice. „Vor acompania «sufletul care s-a stins» pe tărîmul de dincolo“, mi-a precizat ghidul, călcînd într-o baltă de sînge.

Noaptea m-am zvîrcolit în pat, parcă nu aveam aer, așa că spre dimineață am ieșit afară din hotel și m-am plimbat pe lîngă piscina luminată unde, ce să vezi, o broască-femelă de dimensiuni impresionante, care avea în spate un mascul mic și odios, își depunea ouăle. M-am gîndit la Eros si Thanatos, apoi am început să rîd isteric. „E doar un week-end, o să supraviețuiești!”

A doua zi, ghidul mi-a comunicat că o femeie din Rantepao a „trecut dincolo” și că, în schimbul unui mic supliment de bani, aș fi putut să particip și la alte funeralii. „Exclus, prefer să mă plimb prin pădurea care se întinde în apropierea hotelului” – o admirasem din taxi. „Cum să nu“, și-a frecat el mîinile bucuros, „e o pădure fermecată.” Abia cînd am ajuns m-a anunțat fericit că toți copacii sînt morminte de bebeluși cărora nu le apăruse încă nici un dinte și că doar locuitorii din țara Toraja, mai inteligenți decît restul planetei, au înțeles că numai așa spiritele copiilor se vor înălța mai repede la cer. Abia m-am abținut să plîng. „Secretul e să nu aibă dinți, altfel nu îi poți înmormînta în copaci.” Împrejur, peisajul iradia o lumină filtrată printr-un smarald uriaș. Pădurea foșnea cu secretul ei macabru, mă plimbam printr-o pădure-cimitir, pe tărîmul morții, într-o cultură primordială, într-o ruptură totală de civilizația occidentală. Apoi, ghidul meu m-a dus la Lemo, unde în stînci sînt încastrate mii de morminte, primele datînd de acum 500 de ani. Cópii fidele ale celor plecați, un fel de păpuși uriașe sculptate în lemn și îmbrăcate în hainele morților sînt expuse la exterior pentru a putea fi văzute de descendenții care le aduc zilnic țigări, mîncare și sucuri. A lăsat și ghidul meu două sticle de Coca-Cola pentru o stră-stră-mamaie care „locuia” acolo de vreun secol.

Duminică, la micul dejun, am primit un mesaj prin care eram anunțată că toate zborurile companiilor aeriene erau suspendate pentru o săptămînă. Era imposibil să mă întorc în Bali, cel puțin pentru o vreme. „Cum se poate evada de aici?”, am întrebat la o agenție de voiaj. „Doar pe mare. Aveți poimîine un vapor din Makassar spre Labuan Bajo – Flores.” „Și cît de departe e Makassar ?” „Nouă ore cu mașina.” M-am uitat cu interes pe hartă și m-am hotărît să plec în Insulele Flores, din care face parte și Komodo. „În sfîrșit“, mi-am spus, „o să văd varanii de Komodo, iar de acolo mă întorc în Bali” – și am cerut un bilet. „Nu mai sînt locuri în cabină, mai avem bilete doar pe punte… Și nu puteți călători on the deck timp de 36 de ore, condițiile sînt foarte dificile pentru dumneavoastră, an European woman.” „On the deck”, am insistat eu. Am crescut în Oltenia. Nimic nu mai poate fi dificil. Am stat mult de vorbă cu agentul de turism, care, deși eram singura lui clientă, ezita să-mi vîndă biletul. La sfîrșit m-a întrebat foarte cuviincios dacă poate să mi-l prezinte pe bunicul lui, „Cum să nu, sînt onorată”, am răspuns eu bucuroasă să cunosc localnici. Am urcat împreună cu ghidul în apartamentul care era chiar deasupra agenției, am intrat sfioși în casă, ne-am descălțat, ne-am așezat pe jos și nu mică mi-a fost mirarea cînd bărbatul a început să deruleze cu gesturi alerte un covor. Și nu Cleopatra s-a înfățișat privirii noastre, ci însuși bunicul, mumificat, care, deși se urcase în lumea celor drepți de vreo unsprezece ani, continua să sălășluiască în mijlocul familiei.

Am lăsat cu bucurie în urmă casele cu acoperișuri ca niște corăbii, pădurile-cimitir și stîncile-morminte, și on the road, again. Drumul pînă în Makassar a durat o zi întreagă. Peisajul tulburător, grafismul straniu al culturilor de orez au lăsat locul unor coline care s-au transformat apoi în munți de 3.500 de metri. N-aș vrea să fac precum scriitoarele sfîrșitului de secol al XIX-lea, să mă mir și să admir plină de ah-uri și oh-uri prelungi natura splendidă (precum Anne de Noailles, în poemele sale de călătorie), dar n-am de ales. Oh, era atît de frumos încît ți se tăia pur și simplu respirația. Uauu!

M-am oprit să mănînc la singurul restaurant cu terasă de pe traseu, care era amplasat exact în fața Muntelui Nona sau Muntele Erotic, pe care localnicii îl mai numesc și „Ceea ce ar trebui ascuns”. Apoi am cumpărat papaya verde și mi-am continuat drumul. Seara am ajuns în sfîrșit la Makassar, o fostă colonie olandeză și port-cheie în comerțul cu condimente. M-am cazat într-un bungalou lacustru, care m-a legănat toată noaptea. M-am trezit ușor amețită, dar gata să vizitez orașul. Prima impresie: o atmosferă apăsătoare, o tristețe confuză învăluia clădirile sordide, multe în paragină, maghernițe și dughene gata să-și dea sufletul, oameni cu ochi întrebători, încovoiați ca niște virgule și uneori, foarte rar, cu cîte un zîmbet furișat. Cred că eram singura turistă din oraș.

Din cele trei secole de dominație olandeză a mai rămas doar fortul Rotterdam, ridicat în 1667 de amiralul Cornelius Speelman, originar, evident, din Rotterdam. Fortul se mai numește și al țestoasei și oferă o surpriză arhitecturală călătorului care a ajuns aici. În fort am întîlnit cîțiva studenți și un profesor, o școală (în miniatură) de engleză. Curioși, tinerii mi-au pus fel de fel de întrebări: din ce țară sînt, ce limbă se vorbește în România, cum se spune „te iubesc” în română, cum arată zăpada, dacă am un iubit sau un soț și la ce vîrstă se mărită fetele în Europa. După ce conversația s-a încheiat, una dintre cursante m-a condus cu motocicleta într-un tur de oraș. Așa am descoperit vechiul port, un loc fermecător, colorat și suspendat într-o falie a timpului, care se scurgea cu blîndețe, ezitant, sinuos, întorcîndu-se parcă în secolul trecut.

Spre seară am ajuns la vapor și am înțeles cum stăteau lucrurile și cît de nepotrivită eram cu pălăria asortată la eșarfă. Am mai înțeles și de ce agentul de turism îmi tot repeta că nu sînt în stare să călătoresc on the deck atîtea ore… Și uite că avusese dreptate. Sute de persoane se înghesuiau pe orizontală și pe verticală, în 3D, fiecare familie cu calabalîcul personal, copiii din dotare – minimum trei – și mîncarea pregătită la niște spirtiere-reșouri. Pe punte, nici un centimetru liber. Eficace, un iz de pește afumat se strecura printre celelalte mirosuri de condimente și de pampers neschimbat de ceva timp. Am scrutat orizontul și am detectat o uniformă, o șapcă și niște epoleți. Am călcat pe genunchi un bărbat, am mutat cu grijă doi bebeluși ca să pot trece și am alunecat pe o farfurie cu namsi goreng aburind, unul dintre felurile tradiționale, de-abia gătit la o spirtieră. În cele din urmă, m-am năpustit spre posesorul epoleților, arătîndu-i biletul. „Pe punte“, m-a privit el zîmbind, „două zile și două nopți! Înțeleg că vreți o cabină.” „36 de ore.” „Întotdeauna vaporul are întîrziere. 70 de dolari și v-o dau pe a mea.” Am scos-o la 50. Am plecat cu cheile de la cabină în mînă, ca un vultur cu prada în gheare. Pentru 42 de ore am locuit pe puntea ofițerilor superiori, în cabina inginerului-șef mecanic. Nu știu dacă inginerul a dormit sau nu cu căpitanul, dar eu am avut o cameră cu duș, televizor și satelit. Un steward îmi aducea masa și ceaiul. Itinerariul, o frumusețe!

Am navigat printre insule cu coline înverzite pînă la Labuan Bajo. Aici m-am instalat la „hotelul” Gardena (recomandat de Lonely Planet), care politicos s-ar putea numi „o vomă”. Și nepoliticos, tot așa – oricum, avea o grădină reușită. Seara, la cină, am încercat să mai găsesc cîțiva pasionați de dragoni. Nimeni. Am fost ferm deconsiliată să mă aventurez către Komodo: „Sînt curenți periculoși în apele mării Flores, abia peste o lună navigarea va fi sigură”. „Peste o lună voi fi la București.” Noaptea a fost vioaie. Șopîrle mari, cu capul acoperit de pete albe, intrau printre bîrne și zbîrnîiau precum un telefon mobil.

Am constatat că toți turiștii veniseră pentru scufundări. Cei mai mulți erau în tranzit către o insulă a fericirii, o insulă „eco” fără electricitate și apă curentă, unde nisipul era de mătase, iar marea de o limpezime nebănuită. Am renunțat să merg la peștera unde au fost descoperite schelete de homo floresiensis, supranumit și „Hobbit”, o specie de australopiteci de un metru înălțime, descoperită în 2004, care a evoluat în paralel cu homo sapiens pînă acum douăsprezece mii de ani. Pînă recent, cum ar zice oamenii de știință. Venisem pentru varani și nu mai voiam alte surprize.

Dis-de-dimineață am negociat cu proprietarul unei ambarcațiuni drumul pînă în Komodo. Era un fel de vaporaș, condus de trei localnici înspăimîntător de tineri. „Gut” și „OK” erau singurele cuvinte comune din vocabularul nostru. De cum am pornit, unul dintre ei a luat o găleată și a început să arunce peste bord apa care intra în cală. Și a făcut asta toată călătoria. Am tot întrebat: „OK?”, „Gut?”. Și ei mi-au tot răspuns: „OK”, „Gut”. După trei ore de soare, cerul s-a întunecat brusc, vîntul și-a ieșit din minți și valurile au devenit agresive. Navigam cu o coajă de nucă pe un ocean înfuriat. Au urmat patruzeci și cinci de minute de coșmar, în care m-am ținut cît am putut de bine, am spus rugăciuni, mi-am cerut iertare (în gînd) tuturor persoanelor pe care le supărasem vreodată. Cum erau destul de multe, mi-a luat ceva timp. În cală coborîse încă un băiat și arunca apa cu găleata, cu o viteză năucitoare. „OK?”, urlam eu din cînd în cînd. „Gut, gut!”, îmi răspundeau ei, semn că pierduserăm cumva logica situației.

La intrarea în golful Parcului Național, cerul s-a înseninat brusc și vaporașul a acostat fără probleme. Peisajul era dezolant, cioturi de copaci și rădăcini răstignite pluteau într-o mlaștină neagră. În rest, multă piatră. Am străbătut poteca de la intrare și am întîlnit un indonezian de vreo 20 de ani, cu o furcă mare de lemn în mînă, ranger-ul, după cum s-a prezentat. Alături de el, doi japonezi încărcați cu aparate foto, stative și obiective. Ranger-ul s-a uitat înspre mine, și-a mijit o clipă ochii și apoi, cu o privire sticloasă, m-a întrebat: „Ești la ciclu?”. „Bună ziua și ție!”, îi răspund eu. „Credeam că sînt în Komodo, nu la ginecolog.” Ranger-ul, cu aceeași privire sticloasă, insistă: „Da sau nu?”. „Nu”, îi răspund. Vizibil ușurat, își începe discursul: „Bună ziua, sîntem în Parcul Național Komodo, casa dragonului cu același nume, specia Varanus Komodoensis sau crocodilul cu picioare, cum îi spun localnicii, cea mai mare specie de șopîrle de pe Terra. Lungimea sa poate ajunge la trei metri, iar exemplarul record are 3,13 metri și cîntărește 170 de kilograme. Originea dragonului de Komodo se pierde în negura vremurilor, în urmă cu 140 de milioane de ani. În mod miraculos, dragonul a supraviețuit celor mai teribile cataclisme. Astăzi mai există în jur de cinci mii de exemplare și specia este ocrotită de lege. Varanul mănîncă nevertebrate, reptile mici, păsări, ouă, mamifere (mistreți, capre, cerbi și boi). Animalul are gheare puternice, dar arma lui fatală o constituie otrava conținută în salivă”. Ranger-ul își încordează iar privirea sticloasă către mine, știu ce urmează, așa că îl întreb eu prima: „Ești la ciclu?”. Stupefiat, răspunde: „Nu te întreb degeaba, dragonul are un nas foarte fin, simte prada – și în special mirosul de sînge – de la o distanță de aproape zece kilometri. De curînd am avut un incident cu o turistă din Germania”.

Am început explorarea insulei pe o căldură năprasnică, peisajul se schimba à la Tarkovski pe cînd ce înaintam. Am intrat în junglă. Turnasem inutil pe mine soluții împotriva insectelor. În scurt timp eram mușcată din toate direcțiile, prin blugi și prin tricoul cu mînecă lungă. Am traversat o mlaștină care mustea a malarie, intrînd în noroi pînă la genunchi. Cred că erau peste 50 de grade. Ne mișcam ca printr-o pădure în flăcări, printre perdele de muște carnivore, o miasmă fierbinte de flori putrezite și aburi otrăviți de la umezeala intensă. Trecuseră aproape două ore de marș și continuam fără speranță căutarea șopîrlelor gigant. Mă dureau toate oasele, mă mînca pielea într-o sută de locuri și aveam o platoșă de noroi întărit pe blugi. Mă simțeam de parcă tocmai mi-aș fi făcut harakiri. Japonezii treceau și ei prin același calvar, dar continuau să fotografieze.

Dintr-odată, cu fața luminată de o revelație, ranger-ul ne arată cîteva găuri în pămînt. Sînt gropile pe care le-a făcut o dragoniță pentru a induce în eroare posibilii prădători. Doar într-una din ele se află oul. Bîntuim de trei ore și tot ce am găsit sînt niște gropi în pămînt. Mă simt extenuată. Japonezii își instalează aparatele și pozează temeinic gropile. Rememorez în gînd grădinile zoologice din Europa în care aș fi putut vedea dragoni: dacă mergeam la Lisabona, puteam să vizitez și cîteva castele, dacă mergeam la Berlin, îmi vedeam și o colegă de liceu. Fericit, ranger-ul mă atenționează: „Un dragon”. Mă uit, e un dragonaș, un pui de nici 25 de centimetri. Îmi vine să-l iau la bătaie. Pe ranger. Ba și pe dragon. Oricum, gîngania e imposibil de pozat, se deplasează cu o agilitate ieșită din comun și toate cadrele ies mișcate. Japonezilor le vine să plîngă, dar pozează în continuare. În timp ce ne întoarcem spre locul de plecare, ranger-ul îmi barează drumul cu o furcă de lemn și îmi arată, printre crengi, un dragon. Acesta rămîne vreo două minute nemișcat. Și eu, și japonezii declanșăm în extaz. Am reușit să fotografiem măcar un exemplar.

Revenim la ieșirea din parc, la casa ranger-ilor, punctul de plecare, unde, surpriză, sub piloni zac tolăniți la soare zece dragoni uriași. Mă întorc spre ranger cu cea mai sticloasă privire din dotare și-l întreb: „Ești sigur că nu ești la ciclu?”. Cu un zîmbet întins pe toată fața îmi răspunde: „Asta așa, ca să ai ce povesti!”. Și a avut dreptate.

Daniela Ulieriu este jurnalistă și gastronom (danielaulieriu.ro). Cele mai recente cărți publicate: Cvartet (coautoare Doina Popescu), Editura Curtea Veche, 2021; Perna cu fluturi (coautoare Doina Popescu), Editura Paralela 45, 2021.

cvartet coperta 1 1200x1 jpg jpeg
perna cu fluturi 3332 3 1 jpg jpeg
image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.