Înainte de 1989, eram convinsă că voi locui întotdeauna în țară. Crescusem în Timișoara, unde plecările din România, deși din ce în ce mai frecvente începînd cu anii ’70, erau percepute ca traumatice. Prieteni germani și evrei așteptau ani de zile să primească pașaport, despărțiți de părinții lor aflați deja prin Occident, alinați doar de obiecte venite periodic „în pachet“ și ridicate la valoare de talisman. Cei plecați reveneau arareori, și doar după mulți ani, cu povești vagi și melancolice despre perioade petrecute „în lagăr“. Apoi, mai erau și maghiarii care treceau noaptea granița în Ungaria sau cei care „fugeau pe la sîrbi“ – acte ilicite, cu adevărat definitive. Din confortul unei copilării de fapt burgheze, nu mă puteam imagina într-o astfel de postură nici în ruptul capului.

Așa că anul trecut, cînd am realizat că locuiesc mai mult la New York de mai bine de douăzeci de ani, m-am luat pe mine însămi prin surprindere. Cînd plecasem la studii în 1995, mă păcălisem pe mine însămi, spunîndu-mi că New York-ul nu poate fi așa de departe. Lumea începuse să circule – cu greu, cu vize, dar și cu obstinație. Părinții mei și eu aveam fiecare cîte un e-mail primitiv pe care puteam să ne trimitem povești, știri, rețete și inevitabilele bancuri. Apoi, îmi spusesem că voi reveni în țară după doar cîțiva ani.

Doar mama, care plîngea în hohote în holul nerenovat de la Otopeni, înțelesese instinctiv cît de mare se căsca hăul atlantic. Într-adevăr, la New York am învățat foarte repede că atunci cînd cineva mă întreba de unde sînt, răspunsul meu entuziast – „Romania!“ – punea frînă scîrțîitoare oricărei conversații: marea majoritate a concitadinilor pur și simplu nu știau de unde să apuce noțiunea. Prima intrare în Manhattan, pe un pod din Midtown împlîntat într-un zid de mari clădiri de apartamente anonime, îmi dăduse o mică, dar acută spaimă de pulverizare. Pe de altă parte, cînd am încercat să mă regăsesc în comunitatea românească din Queens, m-am găsit imersată într-o nostalgie pentru anii socialismului cu care nu mă identificam, așa că am plecat de acolo doar cu o căpățînă de varză murată pentru sarmale.

Nu m-am mutat înapoi în țară, dar cu vremea hăul s-a mai micșorat. Internetul a contractat distanțele. Am început să vin aici cu proiecte de cîteva ori pe an și să încerc din ce în ce mai puțin disconfortul fundului în două luntri. România a devenit și ea din ce în ce mai integrată în lume – sau măcar mai ușor digerabilă de globalizare. Din diverse motive, și nu toate nobile, America a devenit din ce în ce mai prezentă pe alte continente. Am început să am mici dezorientări la aterizare la Otopeni, unde aud din ce în ce mai multe accente regionale americane, venite ori cu militari de la baza din Deveselu, ori cu diverși apostoli ai neoprotestantismului, capitalismului sau altor religii. Cel puțin pentru o vreme, lumea mea părea să se contracteze confortabil.

În ultimul an însă, pentru prima oară în două decenii, cursul lucrurilor pare că se inversează: distanțele se dilată din nou, fiecare loc se izolează din ce în ce mai mult, iluziile proximității promise de Internet și de rețelele de socializare sînt spulberate. Statele Unite, unde locuiesc eu cu copiii mei iubitori de slănină cu ceapă, au ales în frunte un om care vorbește despre ziduri, despre întoarcerea nostalgică la America Războiului Rece, despre dizolvarea alianțelor euroatlantice. Dacă echivalentul lui va cîștiga și alegerile din Franța, așa după cum se arată, începînd din vară, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, ultima redută a aspirațiilor universaliste, este posibil să fie: Donald Trump, Vladimir Putin, Xi Jinping, Theresa May și Marine Le Pen – oameni pe deplin adulți, dar cărora, în mod impardonabil, le este la fel de frică de străinătate și de libera circulație cum îmi era mie, copil fiind, într-un mic oraș de provincie dintr-o țară cu granițele închise. 

Mona Nicoară este regizoare.