Dilatări şi contracţii

Mona NICOARĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 676 din 2-8 februarie 2017
Dilatări şi contracţii jpeg

Înainte de 1989, eram convinsă că voi locui întotdeauna în țară. Crescusem în Timișoara, unde plecările din România, deși din ce în ce mai frecvente începînd cu anii ’70, erau percepute ca traumatice. Prieteni germani și evrei așteptau ani de zile să primească pașaport, despărțiți de părinții lor aflați deja prin Occident, alinați doar de obiecte venite periodic „în pachet“ și ridicate la valoare de talisman. Cei plecați reveneau arareori, și doar după mulți ani, cu povești vagi și melancolice despre perioade petrecute „în lagăr“. Apoi, mai erau și maghiarii care treceau noaptea granița în Ungaria sau cei care „fugeau pe la sîrbi“ – acte ilicite, cu adevărat definitive. Din confortul unei copilării de fapt burgheze, nu mă puteam imagina într-o astfel de postură nici în ruptul capului.

Așa că anul trecut, cînd am realizat că locuiesc mai mult la New York de mai bine de douăzeci de ani, m-am luat pe mine însămi prin surprindere. Cînd plecasem la studii în 1995, mă păcălisem pe mine însămi, spunîndu-mi că New York-ul nu poate fi așa de departe. Lumea începuse să circule – cu greu, cu vize, dar și cu obstinație. Părinții mei și eu aveam fiecare cîte un e-mail primitiv pe care puteam să ne trimitem povești, știri, rețete și inevitabilele bancuri. Apoi, îmi spusesem că voi reveni în țară după doar cîțiva ani.

Doar mama, care plîngea în hohote în holul nerenovat de la Otopeni, înțelesese instinctiv cît de mare se căsca hăul atlantic. Într-adevăr, la New York am învățat foarte repede că atunci cînd cineva mă întreba de unde sînt, răspunsul meu entuziast – „Romania!“ – punea frînă scîrțîitoare oricărei conversații: marea majoritate a concitadinilor pur și simplu nu știau de unde să apuce noțiunea. Prima intrare în Manhattan, pe un pod din Midtown împlîntat într-un zid de mari clădiri de apartamente anonime, îmi dăduse o mică, dar acută spaimă de pulverizare. Pe de altă parte, cînd am încercat să mă regăsesc în comunitatea românească din Queens, m-am găsit imersată într-o nostalgie pentru anii socialismului cu care nu mă identificam, așa că am plecat de acolo doar cu o căpățînă de varză murată pentru sarmale.

Nu m-am mutat înapoi în țară, dar cu vremea hăul s-a mai micșorat. Internetul a contractat distanțele. Am început să vin aici cu proiecte de cîteva ori pe an și să încerc din ce în ce mai puțin disconfortul fundului în două luntri. România a devenit și ea din ce în ce mai integrată în lume – sau măcar mai ușor digerabilă de globalizare. Din diverse motive, și nu toate nobile, America a devenit din ce în ce mai prezentă pe alte continente. Am început să am mici dezorientări la aterizare la Otopeni, unde aud din ce în ce mai multe accente regionale americane, venite ori cu militari de la baza din Deveselu, ori cu diverși apostoli ai neoprotestantismului, capitalismului sau altor religii. Cel puțin pentru o vreme, lumea mea părea să se contracteze confortabil.

În ultimul an însă, pentru prima oară în două decenii, cursul lucrurilor pare că se inversează: distanțele se dilată din nou, fiecare loc se izolează din ce în ce mai mult, iluziile proximității promise de Internet și de rețelele de socializare sînt spulberate. Statele Unite, unde locuiesc eu cu copiii mei iubitori de slănină cu ceapă, au ales în frunte un om care vorbește despre ziduri, despre întoarcerea nostalgică la America Războiului Rece, despre dizolvarea alianțelor euroatlantice. Dacă echivalentul lui va cîștiga și alegerile din Franța, așa după cum se arată, începînd din vară, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, ultima redută a aspirațiilor universaliste, este posibil să fie: Donald Trump, Vladimir Putin, Xi Jinping, Theresa May și Marine Le Pen – oameni pe deplin adulți, dar cărora, în mod impardonabil, le este la fel de frică de străinătate și de libera circulație cum îmi era mie, copil fiind, într-un mic oraș de provincie dintr-o țară cu granițele închise. 

Mona Nicoară este regizoare.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.