Despre secret și rușine

Andrei CHIŞCU
Publicat în Dilema Veche nr. 809 din 22-28 august 2019
Despre secret și rușine jpeg

Serile acelor ani (’87-’89) purtau, pentru mine, adolescent, o amprentă sonoră de neuitat, semnalul de început al emisiunilor radio ale secției românești a Europei Libere, dat de Rapsodia Română și de vocile inconfundabile ale celor ce semnau Actualitatea românească: Neculai Constantin Munteanu, Șerban Orăscu, Emil Hurezeanu, Ioana Măgură Bernard, Mircea Carp. Voci critice, articulate, care dădeau glas unei nemulțumiri difuze, generalizate, față de o realitate opresivă, absurdă și dezumanizantă, construită de o autoritate dictatorială, în al cărei sfîrșit nu mai credea nimeni, deși era așteptat de toți.

La bunica, la țară, într-un sat scăpat de colectivizare, ascultam în serile vacanțelor noastre de vară, alături de cei mari, Vocea Americii. Reprezenta o formă de rezistență interioară, psihologică, în fața unei realități care nu se mai termina. Pericolul a devenit evident pentru mine atunci cînd mama și bunica mi au spus, conspirativ, avertizîndu-mă: „Ai grijă, să nu te scapi cumva, la școală, să vorbești despre asta cu altcineva… că ne bagi în bucluc!“

Acest secret, pe care trebuia să-l păstrez în afara casei, a generat, pe lîngă o serie de probleme digestive, expresie a unor somatizări, aveam să aflu mai tîrziu, și o minte divizată („a split mind“). O minte care, pe de o parte știa că toți îl urăsc pe Ceaușescu și că mulți ascultă Europa Liberă (chiar și cei care lucrau în Securitate), dar, pe de altă parte, trebuia să pretindă că totul este în regulă și să păstreze secretul acestei activități subversive pentru regim.

Basmul „Hainele cele noi ale împăratului“ vorbește despre relația dintre autoritatea bazată pe frică și secret și pune problema responsabilității individuale și colective în menținerea tiraniei și abuzurilor prin ocultarea adevărului.

Ipocrizia cea de toate zilele

Un secret, mascat de o altă ipocrizie, în anii ’80, era și faptul că oamenii erau lipsiți de produsele alimentare de bază, cozile la rațiile de ulei și zahăr fiind ascunse, plasate în spatele blocurilor, la ușile de prin dos ale alimentarelor, ca nu cumva să sară în ochi coloanelor oficiale care puteau trece pe arterele principale.

Secretul care a marcat cel mai puternic, la un nivel profund și intim, conștiința individuală și colectivă a populației, în epoca Ceaușescu, a fost cel legat de gestionarea sarcinilor nedorite. Cuplurile fiind lipsite de accesul la mijloace contraceptive trebuiau să apeleze, prin cunoștințe, într-o discreție absolută, la rețeaua clandestină a avorturilor sau la metode primitive de întrerupere a sarcinilor. Multe dintre ele s-au încheiat în mod tragic. Femeile, mamele, tinerele erau, din păcate, lăsate să se descurce singure de către bărbați, din teamă, neștiință și lașitate, ei devenind astfel complicii unui sistem abuziv, care afirma în acest fel proprietatea, posesiunea asupra corpului femeilor. „Dă-l afară“ era formula auzită de femei de la partenerii lor, formulă care le liniștea conștiința și plasa întreaga responsabilitate a „rezolvării“ acestei probleme pe umerii lor. Această situație a produs cîtorva generații de femei în România traume cu consecințe greu de evaluat, vizibile și astăzi. Tinere care, de teama expunerii sociale și a rușinării publice, au recurs la gesturi extreme, disperate.

Tinerele femei care au supraviețuit perioadei comuniste post-decret antiavort au „metabolizat“ (sau nu) aceste experiențe dureroase prin îngroparea lor în secret și vinovăție. Pentru că după 1989 nu a existat o denunțare formală, publică, a acestui abuz asupra femeilor, în lipsa unor servicii specializate (medicale, psihologice, comunitare) care să ofere sprijin și intervenție victimelor, o parte dintre femei s-au îndreptat către clerul bisericesc, cu nădejdea și încrederea că vor putea fi înțelese și iertate. Din nefericire, confesarea acestor secrete dureroase, etichetate drept „păcate“ de către preoți și Biserică, nu doar că nu a permis o ușurare morală și o reparație, ci a accentuat sentimentele de culpă și rușine, ducînd la o nouă traumatizare.

Educația și rușinarea

Rușinarea, dusă la nivel de rafinament cinic și sadic în perioada comunistă, prin cunoscutele ședințe de autodenunțare și autodemascare, care ulterior s-au transformat în ședințele de autocritică, s a perpetuat în zilele noastre, fiind preluată de către sistemul de educație, de la primele sale forme (în grădinițele de astăzi sînt încă utilizate „colțul rușinii“ și „scăunelul de pedeapsă“), și de către părinți, în arsenalul practicilor parentale de creștere și educație ale copiilor. „Să ți fie rușine!“, „Nu ți-e rușine…?!“, folosite frecvent și astăzi de către părinți, bunici, bone, cadrele didactice, sînt în cel mai bun caz modalități (ineficiente) de reglare emoțională ale adulților (descărcare a frustrării, nemulțumirii), în timp ce asupra copiilor duc la două tipuri de efecte. În funcție de caracteristicile temperamentale (biologice) pe care le au, o parte din copii vor ignora efectele acțiunilor lor asupra celorlalți, subevaluîndu-le importanța, iar o altă parte, interiorizînd acest mesaj, sînt susceptibili să dezvolte o hipervigilență față de evaluările făcute de ceilalți asupra propriului comportament, care se poate structura într-o problemă de anxietate socială.

Rușinea este o emoție complexă care începe să se formeze la copii în perioada preșcolarității și ajunge să modeleze și să modereze comportamentele noastre în raport cu ceilalți, cenzurînd în contexte sociale reacțiile despre care copiii învață, treptat, prin experiență, că sînt nepotrivite. Specialiștii în educație atrag atenția că este important raportul (ratio) între mesajele critice cu rol de cenzură și mesajele pozitive, de laudă și încurajare pentru comportamentele dezirabile, raportul optim fiind de 1 mesaj de critică la 10 de laudă în context familial, și de 1 mesaj de critică la 3-5 de laudă în contextele extrafamiliale.

Rușinarea și teama sînt responsabile pentru dezvoltarea la copii a comportamentului de minciună ca strategie de coping față de ce vor face și spune adulții semnificativi despre ce au făcut („greșeli“, „prostii“) sau față de pedeapsă. Din păcate, copiii ascund uneori lucruri importante pentru siguranța lor adulților care ar avea rolul de a-i asculta, de a le oferi sprijinul pentru a-i învăța să-și rezolve problemele. Rușinarea deteriorează prin urmare nu doar încrederea în sine și în capacitatea de a soluționa probleme, ci și încrederea în cei care i-ar putea îndruma și proteja.

În zece ani de terapie cu copii și adolescenți mi s-a întîmplat de multe ori să aud îndemnul părinților către copii, din prima ședință de evaluare, de a „spune tot domnului psiholog“ sau așteptarea părinților de a afla de la mine și prin mine, de la propriii lor copii, „ce au pe suflet“, ceea ce se întîmplă cu ei și ar avea nevoie să știe pentru a-i putea ajuta. Acest lucru, comunicarea, în relația terapeutică, ca și în relația părinte-copil/adolescent, se poate produce în condițiile în care există o relație autentică de încredere, eliberată de frică și de rușinare.

Secretul și abuzul sexual

Secretul este întîlnit și face parte din mecanismul de control al victimei în abuzul sexual al copilului. Statistic, în peste 70% din cazuri, agresorul este o persoană pe care copilul o cunoaște, foarte frecvent o rudă a sa, din cercul apropiat și foarte apropiat. În primul din cele cinci stadii (Summit, 1983), numit stadiul „Secretului“ (Secrecy), adultul convinge copilul că actul sexual este secret. Adultul îl poate amenința direct, fățiș sau ascuns (prin priviri, gesturi și atitudini) pe copil că, dacă va vorbi despre asta sau se va afla, cineva apropiat, drag, la care ține (uneori este vorba de adultul-agresor însuși), va păți ceva rău. Agresorul dezvoltă astfel o complicitate între el și victimă, bazată pe tăcere, izolare, rușine, vină și pe reducerea la neputință a copilului, care îi asigură accesul și folosirea acestuia din urmă. Copilul nu poate vorbi, în acest caz, lucru important de înțeles, pentru că așteptarea adultului non-agresor din familie, după descoperirea abuzului, este că copilul ar trebui să vină să vorbească: „Ce, nu putea să vină să-mi spună!?“ De aceea este sănătoasă, ca factor de protecție, construirea unui raport de încredere și siguranță între copil și părinte, a unei rețele sociale de sprijin pentru copil, în care copiii se simt confortabil să vină să ceară ajutorul și să vorbească despre problemele pe care le au, fără teama de a fi blamați și criticați.

Sînt voci care au adus drept critică la mișcarea #MeToo argumentul că nu poți corecta un abuz (sexual) printr-un alt abuz (defăimare, denunț calomnios). Este adevărat. După ce, ani de zile, victimele abuzurilor sînt izolate în tăcere, ele dezvoltă probleme de sănătate mintală, care le izolează și le privează de credibilitate, iar atunci cînd reușesc să își amintească și să vorbească despre ce li s-a întîmplat, un prim pas în recuperare înseamnă să le ascultăm. Doar să ascultăm. Punerea la îndoială a celor petrecute, culpabilizarea victimei (o fi făcut el/ea ceva ca să-l provoace!) sînt o parte din strategiile folosite de agresori.

Atitudinea fiecăruia dintre noi față de victime, față de categoriile vulnerabile, față de copii și de femei reflectă nivelul de civilitate al societății, în general, și de sănătate al acelei societăți, în mod particular. 

Andrei Chișcu este psihoterapeut cognitiv-comportamental.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Costul vieții în România versus Marea Britanie: Prețurile la unele alimente din hypermarket, mai mari la noi decât în străinătate
„Să mai tăiem din visele în care viața din România e mai ieftină”, spune o româncă în cadrul unei dezbateri privind costurile vieții în Marea Britanie comparativ cu cele din România. Diferența de 3.000 de lire sterline este considerată o exagerare de majoritatea participanților la discuție.
image
Americani uimiți de vizita în România: „E posibil să fi descoperit aici cel mai frumos orășel din lume“ VIDEO
Doi vloggeri americani veniți în vizită la Brașov spun că este posibil să fi descoperit cel mai frumos orășel din lume. Americanii au fost impresionați de arhitectură și de Piața Sfatului.
image
Imagini virale. Un rus s-a filmat în timp ce urina pe mormântul părinților lui Vladimir Putin VIDEO
Un individ care a rămas necunoscut s-a filmat în timp ce pare că urinează pe mormântul părinților președintelui rus Vladimir Putin, din cimitirul Serafimovsky din Sankt Petersburg.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.