O pădure bătrînă de brazi a avut sute de ani privilegiul de a rămîne neatinsă de oameni. În fiecare brad locuia un duh. Fiecare duh avea un nume.

Într-o zi a apărut un nou proprietar al pădurii, care nu era din partea locului. El a decis să taie brazii seculari. S-a hotărît momentul tăierii primului brad şi el a venit la tăiere, ca martor. S-a mirat foarte tare cînd a găsit acolo mulţi bărbaţi înalţi, uscaţi, cu părul alb, echipaţi cu costume de pădurari după o modă veche de sute de ani. Ei erau duhurile brazilor şi făceau un cerc în jurul bradului ce suporta tăierea. L-au îmbărbătat pe duhul bradului muribund.

A doua zi după tăiere, un duh de brad l-a vizitat pe proprietarul pădurii bătrîne. Au vorbit o zi întreagă. Proprietarul a promis că nu va mai tăia nici un brad. Duhul i-a promis că va munci pentru el, împreună cu toate celelalte duhuri. Vor strînge vreascurile şi crengile căzute în mod natural pe pămînt. Le vor depozita la marginea pădurii. Proprietarul avea să se îmbogăţească.

Această poveste relatată de scriitorul italian Dino Buzzati în nuvela Secretul pădurii bătrîne conţine elemente esenţiale de dendrolatrie, credinţa păgînă de venerare a pădurii însufleţite. Dendrolatria, ca etică (în sensul antic de locuire), a fost împărtăşită de multe populaţii de pe glob. A rămas şi astăzi vie, cuprinsă în tradiţii şi cutume. Ideea de bază este aceea a respectului reciproc între oameni şi copaci, respect impus de credinţa că arborii ar avea un suflet cu care s-ar putea comunica.

Dendrolatria a fost şi este răspîndită la români, în special printre ţărani şi locuitorii munţilor. S-a crezut în pădure şi copaci pentru că acest sentiment le-a făcut mult bine. Casele făcute din lemn valoros au adăpostit multe generaţii succesive de ţărani şi de munteni. Porţile grele de lemn sculptat, cu simboluri speciale pe ele, le-au protejat ogrăzile de pătrunderea „răului“. Coloanele de lemn sculptat ale caselor au conferit soliditate şi coeziune familiilor şi le-au legat de strămoşi. Stîlpii funerari de lemn sculptat şi brazii i-au ajutat pe cei morţi să plece împăcaţi spre lumea cealaltă. Brazii împodobiţi au fost o garanţie a întemeierii unei familii trainice, indestructibile. Vreascurile şi arborii de tăiat le-au încălzit locuinţele. Pădurea le-a ascuţit toate cele cinci simţuri, cum nici o altă entitate nu ar fi fost capabilă să o facă. Pădurea i-a ocrotit atunci cînd îi atacau duşmanii. Pădurea i-a hrănit pe ei şi pe animale.

Iată de ce, atunci cînd trebuiau tăiaţi copacii, operaţia trebuia făcută corect, urmînd un ritual strict, care să nu supere duhurile arborilor. Meşterii lemnari din Gorj, de exemplu, trebuiau să ţină seama de fazele lunii atunci cînd tăiau pomii. Ei au avut credinţa că numai respectînd arborii au putut să construiască celebrele case de lemn cu etaj, care au umplut Oltenia şi Transilvania în zona Hunedoarei. Dendrolatria, au crezut ei, le-a permis să aibă succes în viaţa profesională. Constructorii de case de lemn din Gorj au devenit „meșteri călători“, doriţi oriunde pentru meşteşugul lor fabulos. Oare nu a fost Brâncuşi crescut de ei?

În general, osmoza vieţii omului şi a copacilor s-a făcut acolo unde omul şi copacul au fost în contact direct, cotidian. Numai aşa omul a fost capabil să înţeleagă că un copac emite semne şi că ele pot fi descifrate. Remarcabil este faptul că aceste credinţe păgîne nu s-au întrupat în oameni din dorinţa de a inventa adevăruri convenabile pentru a suporta viaţa de zi cu zi sau pentru pasajul corect în lumea de dincolo. Dendrolatria a pornit de la descoperirea unor frînturi de adevăr legate de viaţa copacilor, fragmente pe care s-au construit adevărate istorii exemplare ale unor acţiuni încununate de succes. Dovada acestui demers este adusă de sofisticatele studii ştiinţifice realizate în prezent.

Stefano Mancuso a construit primul „Laborator internaţional de neurobiologie vegetală“ la Florența. A inclus descoperirile sale, împreună cu ziarista Alessandra Vida, în tulburătoarea carte Verde brillante, publicată în anul 2013. El demonstrează că plantele au memorie, comunică între ele, manipulează animalele şi insectele, respingîndu-le sau atrăgîndu-le în folosul lor prin secretarea unor substanţe specializate. În final, Mancuso face o afirmaţie şocantă: regnul vegetal este superior celui animal în ceea ce priveşte inteligenţa. De ce? Pentru că plantele, care sînt relativ imobile, stabile, sînt forţate să rezolve probleme. Animalele, dotate cu mijloace de locomoţie, au oportunitatea şi tendinţa, în majoritatea cazurilor, să evite problemele (evitarea obstacolului).

Pădurarul german Peter Wohlleben a scris o carte-eveniment în anul 2016: Viața secretă a arborilor. Prestigioasa revistă ştiinţifică Nature l-a elogiat şi i-a publicat materialele. În mod evident, pentru Wohlleben, pădurea nu este o colecţie de copaci şi alte vegetale, ci un organism viu. Arborii ştiu să-şi împartă în mod echitabil solul, să se ajute, să înveţe unii de la alţii, să comunice. Circulaţia informaţiei se face în special prin reţelele subterane sau aeriene ale rădăcinilor de copac şi prin reţelele de filamente ale ciupercilor. Pădurarul german îi contrazice pe experţii grădinari şi pădurari: idealul pentru un copac nu este să aibă un spaţiu gol, mare, pentru sine, ci să aibă în jur, în apropiere, cît mai mulţi congeneri. Fagul, cu deosebire, este extrem de „sociabil“.

Prin reţelele de rădăcini, copacii comunică informaţii esenţiale: ce fel de hrană să folosească la un moment dat, ce pericole, datorate climei sau duşmanilor externi, îi amenință, ce strategii de apărare pot adopta. De exemplu, dacă un copac este atacat de insecte, el secretă un gaz ca să se apere. Le comunică apoi, prin rădăcini, celorlalţi arbori ce gaz a folosit și încep și ei să-l folosească, preventiv. Comunicarea acestei informaţii poate să o facă cu ajutorul ciupercilor. Ciupercile construiesc din filamentele lor un fel de fibre de Internet ale pădurii, pe care copacii ştiu să le utilizeze.

Dacă un copac se îmbolnăveşte, congenerii lui îi sar în ajutor. Ei îi trimit prin rădăcini substanţele de care are nevoie pentru vindecare. Vor pompa continuu aceste substanţe pînă la apariţia deznodămîntului: vindecarea sau moartea. În ceea ce priveşte moartea, ea nu este un fenomen evident în lumea copacilor. Un trunchi de copac care pare mort, în percepţia omului, poate să fie încă viu mulţi ani, datorită solidarităţii arborilor care îi pompează viaţă.

Copacii ştiu să facă şi educația vlăstarelor şi arborilor tineri. Arborii adulţi şi puternici nu se grăbesc să le facă prea mult loc în pădure arborilor tineri. Numai 3% din lumina soarelui este filtrată de frunzele şi ramurile copacilor viguroşi. Această sursă de lumină este exact cantitatea de care au nevoie tinerele vlăstare pentru a realiza o fotosinteză minimală. Wohlleben numeşte acest proces „măsura educativă“. De ce ar fi o măsură educativă şi nu o luptă pentru existenţă? Studiile ştiinţifice au demonstrat că pentru un copac este esenţial să crească lent la începutul vieţii, dacă vrea să atingă o vîrstă venerabilă.

Copacii au, deci, viziuni pe termen lung. Înmagazinînd experienţă şi memorie, ei ştiu să depisteze semnele scurgerii timpului şi ale succesiunii anotimpurilor. Chiar dacă există zile geroase vara şi ierni primăvăratice, copacul nu se lasă păcălit. Nu se protejează împotriva frigului şi nu înmugureşte cînd nu trebuie. Copacii care se lasă păcăliţi sînt solitari, nu fac parte dintr o pădure solidară. Ei nu ştiu să facă corelaţia dintre temperatura aerului şi a solului şi lungimea zilelor. Am aflat recent că pădurea, în afară de faptul că nu se lasă păcălită de climă, îşi poate crea propria climă. Copacii secretă molecule de terpen care au proprietatea de a strînge în jurul lor moleculele de apă din aer. Astfel, se pot crea nori locali care să-i ude atunci cînd au nevoie.

Nu toţi pădurarii şi-au păstrat identitatea şi au devenit mesageri ai duhurilor pădurii, precum Peter Wohlleben. Ion Agârbiceanu, în „Amintirile“ sale, ne vorbeşte despre un pădurar care a ajuns să nu mai poată trăi decît în compania duhurilor pădurii, evitînd prezenţa oamenilor. Era un adept excesiv al dendrolatriei. Atît dendrolatria, cît și cercetările ştiinţifice afirmă că pădurea este un organism însufleţit, complex, sensibil, inteligent. Din nefericire, acest lucru nu este foarte evident pentru omul contemporan, născut în civilizaţia asfaltului și a betonului. După părerea lui Stefano Mancuso, copacii emit atît de multe semne încît creierul nostru de om dezobişnuit de natură nu le poate procesa. În acest context a apărut conceptul de „plant blindness“, orbirea omului în fața plantelor, incapacitatea de a le percepe semnele. Ne trebuie poate tratamentul pe care îl invoca Michel Tournier: „Totul este semn. Este nevoie însă de o lumină sau de un strigăt pătrunzător care să ne străpungă miopia ori surzenia.“

Aceste strigăte și lumini ne sînt cu atît mai necesare cu cît avem în România peste 100.000 de hectare de păduri virgine prin care se plimbă tăcute, înalte și uscate, duhurile copacilor care muncesc pentru noi. Ele ne spun că fagul produce mai mult oxigen decît bradul, molidul sau pinul. Și ne mai spun că aceste păduri se întind pe 2.000.000 de hectare, fiind cele mai mari păduri de acest tip din spaţiul euro-asiatic. 

Ion Dan Trestieni este sociolog.

Foto: wikimedia commons