Despre măsură și reducerea suferinței

Ciprian VĂLCAN
Publicat în Dilema Veche nr. 910 din 16 – 22 septembrie 2021
Distanţa emoţională sau pledoarie pentru raţionalitate png

„A te resemna – a accepta ceva căruia nu poți să i te opui sau nu mai vrei să i te opui” (Dicționarul Academiei Franceze).

Să poți să te opui și să vrei să te opui – rezistența care duce la revoluție. Să poți să te opui și să nu vrei să te opui – resemnarea din lașitate, lene sau oboseală. Să nu poți să te opui și să vrei să te opui – resemnarea plină de resentimente care întreține revolta. Să nu poți să te opui și să nu vrei să te opui – resemnarea deplină, fără rest și resentiment, resemnarea recomandată de unii dintre filosofii antici și predicată de religie.

Resemnarea pune capăt disperării, dar nu lasă loc pentru nici o speranță.

Disperarea, punctul de la care nu mai există întoarcere. Instalarea disperării e semnul că nu mai există speranță și rămîn doar două posibilități de luat în calcul: sinuciderea sau resemnarea.

A fi disperat înseamnă a fi lipsit de speranță. La fel, a fi resemnat înseamnă a fi lipsit de speranță. Disperarea e un vulcan în erupție. Resemnarea e un vulcan stins.

Disperarea pare să indice lipsa de sens a vieții și să trimită la soluția suicidului. Resemnarea implică răbdare, luciditate, umilitate, supunere și face viața posibilă.

Disperarea e o formă maximală de revoltă. Cel cuprins de disperare recurge la gesturi radicale. Resemnarea e acceptarea necesității. Cel care se resemnează trăiește conștient că nimic nu depinde de el, recurgînd doar la gesturi banale, de strictă necesitate, și interzicîndu-și orice formă de grandilocvență.

Disperarea e cauza exceselor. Resemnarea ne învață măsura.

Disperarea menține sufletul într-o stare de exaltare permanentă, făcîndu-l să simtă prezența hăului. Chiar dacă acela cuprins de disperare nu privește în abis, abisul privește în el. Disperarea tulbură privirea. Resemnarea induce o anumită seninătate temperată care interzice orice maximalism. Cel care alege calea resemnării înțelege că există lucruri ce nu stau în puterea omului și așteaptă ca destinul să fie acela care își impune legea. Privirea lui e mereu atentă, netulburată de capricii și umori.

Cel care e cuprins de disperare nu se teme de nici un fel de exces, e în stare să dea foc lumii, încercînd să-și tragă dușmanii după el în infern. Cel care-și asumă resemnarea nu schițează nici un gest de revoltă, plecîndu-și capul fără crîcnire în fața fatalității.

Disperarea e întreținută de imaginație. Resemnarea e impusă de rațiune.

Disperarea îl împinge pe individ la concluzia că o viață fără speranță nu poate fi trăită. În schimb, resemnarea îl face să înțeleagă că singura viață rezonabilă e una lipsită de speranță, viața eliberată în sfîrșit de iluzii.

Pentru cel cuprins de disperare, lipsa de speranță înseamnă amputarea viitorului. Pentru cel care a ales resemnarea, viitorul e mereu identic cu prezentul, el nu poate să aducă nimic nou.

Resemnarea apare în urma concluziei că natura umană e imuabilă.

Cel care se resemnează își cîntărește mai bine forțele decît acela care încearcă să schimbe lumea. Resemnarea reduce suferința.

Pot să atingă înțelepciunea doar aceia care s-au resemnat. Resemnarea e starea de spirit a celui care a renunțat la iluzii, e starea de spirit permanentă a înțeleptului.

Marcus Aurelius: „Închipuie-ți că oricine se întristează sau se arată nemulțumit de ceva este asemenea unui purceluș pregătit pentru sacrificiu care se zbate și guiță; la fel e și cel care plînge într-un pat mic, singur și în tăcere, pentru nenorocirile din viața noastră. Și gîndește-te că numai ființei raționale i-a fost dat să se supună de bunăvoie evenimentelor în timp ce a se supune acestora, fără altceva, este pentru toți o necesitate”.

***

Două categorii de oameni incapabili să se resemneze: asceții și revoluționarii. Primii încearcă să se schimbe pe ei înșiși, ceilalți încearcă să schimbe lumea.

Revoluționarul se întreabă cum e cu putință o viață dusă sub semnul resemnării, pe cînd înțeleptul se întreabă cum e cu putință o viață lipsită de resemnare. Pentru primul, resemnarea duce inevitabil la sinucidere; pentru cel de-al doilea, resemnarea e singura care ne poate feri de suicid.

Copilăria, incapabilă de resemnare sau de revoltă.

Gîndirea magică a copilului vede posibilă transformarea din temelii a lumii și nu cunoaște nici resemnarea, nici revolta.

Revolta începe în adolescență, cînd cel proaspăt ieșit din copilărie constată brusc că există limite și obstacole insurmontabile, însă el e incapabil să accepte așa ceva, credincios în continuare ideii sale că lumea poate fi transformată în conformitate cu voința.

Revoluțiile pot să fie inspirate de bătrîni, dar sînt făcute întotdeauna de tineri. Revoluționarii au nevoie de iluzii, or bătrînii și le-au pierdut deja.

*** 

În infern nu există resemnare. Chinurile damnaților le interzic orice posibilitate de resemnare. Ugolin mușcă fără încetare din țeasta lui Ruggieri.

Ciprian Vălcan este eseist. Cea mai recentă carte publicată: Husserl y el dragón, Editura Ex Libris, Ciudad de Mexico, 2021.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ce rămâne după dezbaterea Macarena. „Suntem afectați de o traumă colectivă. Am moștenit aceste traume și le dăm mai departe“
România are nevoie de intervenții de durată pentru a scăpa de traumă, spun psihologii. Studiile demonstrează că principalul inamic al ieșirii din cercul vicios al violenței domestice este propriul trecut: de cele mai multe ori, victima devine abuzator sau continuă să rămână victimă toată viața.
image
Simona Halep a reapărut în clasamentul WTA, pe locul 58, pe site-ul oficial al Billie Jean King Cup
Românca a fost convocată la națională pentru meciul cu Ucraina.
image
Rusia susține că a ucis sute de soldați ucraineni cu o „bombă cu vid”. Kievul: „Sunt prostii absolute și propagandă”
Rusia afirmă că a ucis un număr mare de soldați ucraineni cu o așa-numită „bombă cu vid”, într-o declarație pe care Ucraina a catalogat-o imediat ca fiind absurdă.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.