Cu trecerea timpului, mulți am uitat că în anul de grație 2008 urma să vină sfîrșitul lumii. Conform unor „experți”, apocalipsa ar fi urmat să fie declanșată de pornirea acceleratorului LHC de la CERN. Acceleratorul avea să producă și să cerceteze, printre altele, găuri negre cuantice. Vocile acestor „experți” au răspîndit în media temerea că aceste găuri negre cuantice, odată produse, ar putea fi „scăpate de sub control” și ar putea distruge Pămîntul. Observînd că în România aceste mesaje se amplificau, am hotărît să scriu un articol în care să explic pentru publicul larg fenomenul – și de ce nu există nici un motiv de îngrijorare. Articolul a primit ceva atenție, însă surprinzătoare a fost una dintre sursele de la care veneau cei mai mulți vizitatori: un forum dedicat pregătirilor de nuntă. Atunci cînd îți pregătești nunta, primul lucru de care vrei să fii sigur e că sfîrșitul lumii nu-ți strică planurile. Această experiență a fost relevatoare pentru mine, făcîndu-mă să înțeleg că, pentru a fi expert cu expunere la public, 1) publicul alege unde și dacă te ascultă și 2) trebuie să te pui la dispoziția publicului.

Cînd vine vorba de interacțiunea experților cu publicul larg, unul dintre cele mai interesante experimente din științele cognitive este cel al lui Rozenbilt și Keil „The misunderstood limits of folk science: an illusion of explanatory depth”, Cogn. Sci., 2002. Concluzia articolului: „Oamenii cred că înțeleg fenomene complexe cu mult mai mare precizie, coerență și profunzime decît le înțeleg de fapt; ei sînt subiecții unei iluzii – iluzia înțelegerii profunde. Iluzia este cu atît mai accentuată pentru cunoștințele explicative decît pentru fapte, proceduri sau povestiri”. În cadrul acestui studiu, subiecții au fost rugați să își evalueze nivelul de cunoaștere a răspunsului unei întrebări de tipul: „Cum funcționează o mașină de cusut?”, „Cum scrie un pix?”, „Cum elimină ficatul toxine?” etc. În pasul următor au fost rugați să formuleze, în scris, cît mai detaliat și cu cît mai puține omisiuni, răspunsurile la respectivele întrebări și să-și reevalueze nivelul de cunoaștere. Apoi li s-a pus la îndemînă o mostră de răspuns dintr-o sursă recunoscută și a trebuit să-și reevalueze nivelul de cunoaștere a fenomenului în momentul începerii experimentului, cît și după ce au citit documentația. Ceea ce s-a observat la nivelul celor patru evaluări a fost că acestea aveau forma J, subiecții avînd iluzia cunoașterii fenomenelor la începutul experimentului, pentru ca mai apoi nivelul cunoașterii să scadă după redactarea explicațiilor și compararea cu referința. Îmbucurător este faptul că toți subiecții consideră că nivelul de înțelegere este cel mai mare la sfîrșitul procesului, adică efortul documentării și interacțiunii cu un expert își au rostul.

În această interacțiune, pe lîngă faptul că mai întotdeauna există o discrepanță în înțelegerea unor noțiuni presupuse a fi cunoștințe generale (înțelegerea noțiunii de probabilitate este un exemplu facil), mai există și această barieră a acceptării unei explicații atunci cînd ești victima iluziei cunoașterii. Din studiul de mai sus vedem că această barieră e cu atît mai înaltă cu cît fenomenele sînt mai complexe. Prin urmare, cu toții ne autoevaluăm mai experți decît sîntem în diverse probleme complexe, de la schimbarea climatică la transmiterea bolilor infecțioase sau modul optim de îmbarcare în avion. Or, dificultatea în comunicarea cu experții rămîne traversarea acestei bariere. Astfel se întîmplă de multe ori ca cei mai vizibili „experți” să nu fie și experții cu expertiza cea mai solidă, ci aceia care și-au construit o imagine atractivă pentru publicul larg. În România apar de multe ori experți mai degrabă cu numele decît cu expertiza. Cauza este și modul în care pozițiile echivalate în mod normal cu expertiza au fost și sînt ocupate de multe ori pe criterii care nu au legătură cu nivelul de cunoaștere. Edificatoare în acest context este poziția recentă a Academiei Române referitoare la comunicațiile 5G. Și, da, cu asemenea bîlbîieli, cum putem vorbi despre un mediu propice creșterii încrederii în experți? Să nu uităm de plagiate, de teze cumpărate sau făcute doar pentru a încheia un nivel de studiu care contribuie la șubrezirea încrederii în experți.

Cum recunoaștem totuși interacțiunea cu un expert? Cred că de la început trebuie să acceptăm că explicarea unui fenomen complex este de cele mai multe ori însoțită de nuanțări, paranteze și aparente abateri de la ceea ce pare subiectul principal. Dacă expertul nu este exersat în arta comunicării, argumentația ne poate induce o stare de confuzie ori poate produce un sentiment de îndoială și neîncredere. Această senzație poate fi întărită dacă expertul alege să vorbească în termeni ce indică probabilități, corelații și folosește mai puțin termeni care indică certitudinea. Dacă simțim această senzație, cel mai bine e să rezistăm și să continuăm să ascultăm explicațiile. Dacă avem în față un expert, toate piesele puzzle-ului se vor așeza la locul lor. Și invers, dacă certitudinea este cea care domină monopolistic în opinia unui expert, deși deloc intuitiv, trebuie să ne aducem aminte că certitudinea fără urmă de îndoială e mai degrabă un semn al lipsei de expertiză.

Lucian Ancu este doctor în fizică, cercetător specializat în fizica particulelor elementare. Printre altele a participat la experimentul ATLAS (CERN) și DZero (Fermilab). De mai bine de un deceniu urmărește reforma sistemului de cercetare din România ca membru Ad Astra și pe site-ul mic-mic-anc.ro.

Foto: wikimedia commons