„In an open relationship“ ar fi statutul relaţional pe care preşedintele american pare să îl aibă cu adevărul, dacă acest statut ar fi prezentat în termenii triviali ai Facebook-ului. Desigur, Donald Trump nu este primul preşedinte american care să fi minţit în timpul mandatului şi cel mai probabil nu va fi nici ultimul. De la Nixon la Reagan şi pînă la Clinton, ocupanţii „celei mai oneste funcţii din stat“, aşa cum a ajuns să fie cunoscută după George Washington (cel despre care se spunea că nu putea spune o minciună) au avut momentele lor în care onestitatea nu a fost principala lor calitate – ca să ne exprimăm cît mai diplomatic. Cartea 935 lies de Charles Lewis este o colecţie a acestora. Cu toate acestea, nici unul nu a reuşit să adune o colecţie atît de impresionantă de neadevăruri aşa cum a făcut Trump în primele sale luni de mandat.

Înainte de a emite judecăţi de valoare trebuie să admitem faptul că Donald Trump este omul potrivit la locul potrivit. Mandatul său se desfăşoară în plină ascensiune a fenomenului post-truth (denumit generic şi post-factual, care este o cultură politică în care dezbaterea este încadrată în spectrul emoţiilor şi este deconectată de la realităţile politice), un fenomen care a început să ia amploare dinainte de mandatul lui Donald Trump. El este doar un exponent foarte bun al acestei realităţi (sau irealităţi, dacă e să vorbim punctual), ştiind să joace foarte bine jocul şi ce butoane să apese pentru a-l domina.

În fapt, el s-a folosit de o tendinţă care exista deja de mai mulţi ani pe scena internaţională: conceptul de fake news, adică ştiri false. Deşi diseminarea ştirilor neadevărate este o realitate din cele mai vechi timpuri (inclusiv despre Caesar se dădeau ştiri false), fenomenul a luat amploare odată cu dezvoltarea şi imposibilitatea de a verifica informaţia găsită pe site-urile de socializare. În ultimii ani, principalii reprezentanţi ai curentului şi cei care îl stăpînesc cel mai bine sînt ruşii. În SUA lui Trump, fenomenul a dobîndit o nouă valenţă: nu a ţintit către a face populaţia să creadă o minciună, ci a-i face toţi să se îndoiască de orice fel de ştire. Iar acest debuşeu era necesar în special în cazul unui candidat care părea neverosimil el însuşi fără ajutorul altora.

Candidatul Trump a avut nevoie de o astfel de strategie într-o campanie în care toate şansele erau împotriva lui, în care era ridiculizat şi în care afirmaţiile sale erau contrazise cu dovezi şi dur criticate de un corp de presă care nu avea nevoie să cîştige încrederea populară. Candidatul Trump, în schimb, da. Preambulul acestei strategii a fost poziţionarea lui ca exponent al „adevărurilor nepopulare“, adică acele afirmaţii pe care oficialii s-au ferit mereu să le spună, în special despre propria ţară. Acest tip de sinceritate critică la adresa unei Americi disfuncţionale i-a atras susţinerea unei mari părţi a electoratului care se declara sătulă de politicianul de carieră. Odată cîştigată această încredere, ea a devenit oarbă pentru susţinătorii viitorului preşedinte şi deci o modalitate de a aduce o alternativă la adevăr. Impulsul său de a împărtăşi gînduri netrecute prin filtru l-a făcut un personaj popular în alegeri şi tot acesta este unul din neajunsurile ca preşedinte. Următorul pas a fost acela de a decredibiliza presa care putea să îl decredibilizeze. Tradiţional, în SUA, relaţia presă-administraţie este una benefică ambelor părţi: presa cîştigă audienţă (şi implicit bani) prin diseminarea mesajelor administraţiei, iar administraţia îşi vede mesajul ajuns la cît mai mulţi oameni.

Probabil alergic la empiric, Donald Trump a găsit o alternativă la acest barter: diseminarea propriului mesaj (şi automat a propriei realităţi) prin intermediul Twitter, realizînd că nu are foarte multă nevoie de mass-media. Eliminînd intermediarul şi beneficiind de atenţia directă a electoratului său, preşedintele a putut să emită judecăţi de valoare în ceea ce priveşte diverse trusturi de presă făcîndu-le frecventabile sau nu (un astfel de exemplu este Breitbart). Practic, a reuşit să le facă de ruşine şi astfel să le inducă o formă de supunere, o strategie care a funcţionat întrucît presa televizată este pe antepenultimul loc în topul încrederii populaţiei în SUA, eliminînd astfel din joc instituţia care putea să îl tragă la răspundere pentru ceea ce zice şi ceea ce face. Ca să ne dăm seama de atmosfera din jurul preşedintelui, unul dintre consilierii acestuia, Steve Bannon, a declarat pentru NewYork Times că „presa de elită este partidul de opoziţie“ şi că „ar trebui să îşi ţină gura“.

Astfel, cred că putem afirma că mare parte din ascensiunea la putere a lui Donald Trump a fost construită pe atacurile îndreptate împotriva structurilor care puteau contesta veridicitatea afirmaţiilor sale aducînd totodată şi dovezi. Nevoia lui e să definească presa ca pe un element elitist care a ignorat timp de atîta timp omul de rînd şi, poziţionîndu-se ca o alternativă la aceasta, a cultivat neîncrederea de care avea nevoie pentru momentele în care minţea sau exagera.

Expresia „ţara mă crede“ este cel mai bun exemplu care demonstrează complicata relaţie pe care preşedintele Trump o are cu adevărul. Provocat de un reporter ABC News să susţină cu dovezi afirmaţia că milioane de oameni au votat ilegal în alegerile din SUA – motiv pentru care el a pierdut votul popular –, preşedintele a declarat: „Ştii ce e important? Că sînt milioane de oameni care sînt de acord cu mine cînd spun asta“. Mai mult, nu o dată el a justificat afirmaţii pentru care nu a adus dovezi cu evenimente care s-au întîmplat ulterior, transformînd practic neadevărul în adevăr post-factum. În acest caz, Donald Trump este pe cale să devină primul preşedinte apărat nu de puterea funcţiei pe care o ocupă, ci de „reach-ul“ postărilor sale pe Twitter şi puterea pe care acestea i-o dau.

În definitiv, acesta este principalul subiect: distragerea atenţiei publice de la cazurile cu adevărat importante – implicarea şi întîlnirile cu Rusia din timpul campaniei, abuzul de putere în cazul directorului FBI James Comey şi, în general, o pleiadă de greşeli, bîlbe şi gafe făcute din poziţia de lider al lumii libere. Creator şi adept al conceptului „adevărului hiperbolizat“ (în cartea sa The art of the deal), conform căruia „oricine este dispus să creadă că ceva este cu adevărat mare şi spectaculos (…) pentru că marile mase ale unei naţiuni sînt mult mai coruptibile în natura lor emoţională decît în cea voluntară, iar în natura lor primitivă şi simplistă sînt mai pregătiţi să cadă victima unei minciuni mari decît a unei minciuni mici“, Trump pare să fi găsit reţeta perfectă pentru epistemologia secolului 21: adevărul este adevărat, însă neadevărul funcţionează mai repede şi mai bine. Liderul de la Casa Albă este un episod periculos atît pentru propria-i ţară, cît şi pentru scena internaţională, iar cocktailul de megalomanie, semidoctism, nepregătire, încăpăţînare şi aroganţă s-ar putea dovedi a fi prea mult chiar şi pentru poziţia pe care o ocupă. 

Bogdan Nedea este analist de politică externă, specialist în spaţiul ex-sovietic. În ultimii zece ani a publicat şi co-semnat mai multe lucrări dedicate securităţii energetice, radicalizării religioase şi analizei conflictelor şi crizelor internaţionale.

Foto: wikimedia commons