În România se colectează doar 83% din cantitatea de deșeuri generate. Restul de 17% ajunge la marginea drumurilor, apelor și pădurilor. Dar să ne bucurăm. La cum stau lucrurile în teren, ar putea ajunge și mai mult! 

Acum aproape doi ani, aflat într-o acțiune de monitorizare în Parcul Natural Văcărești (PNV), am descoperit mai multe mormane de deșeuri menajere pe una dintre potecile principale ale parcului. Erau proaspăt aduse, probabil cu o noapte în urmă. În principiu, mișcarea este următoarea: cineva a oprit mașina, s-a dat jos, a luat sacii menajeri, a mers puțin, i-a golit. După care a plecat. Ca să ajungi în acel loc nu-i foarte simplu, totuși. Acel cineva a trebuit să coboare o rampă, adică să se aventureze pe o oarecare distanță de la drumul principal și să intre în sălbăticie. Ar fi putut foarte simplu să-și lase mizeria la orice pubelă mai mare din cartier. Nu. Omul a vrut s o arunce în parc. 

Tot învîrtindu-mă în jurul mormanelor, printre pet-uri, bucăți de gresie, coji de cartofi și pahare strîmbe de la McDonald’s, am observat cîteva hîrtii bătute de vînt. Niște bonuri de magazin. Și chiar un bon de la casa de schimb valutar. Pe el era suma schimbată și, surpriză, seria și numărul CI-ului celui care făcuse tranzacția. Hopa, l-am prins pe stimabil! Am luat bonul, l-am împăturit și am dat fuga plin de entuziasm la poliție. 

Acum mulți ani, pe cînd PNV-ul era încă un no man’s land, cînd descopeream deșeuri în parc, chemam poliția. Eram direcționat către cea locală. Care venea, făcea o poză-două și pleca. În general, ne spuneau ei, este foarte greu să prinzi pe cineva dacă nu organizezi un flagrant sau n-ai o dovadă clară, o fotografie, orice care să ajute la prinderea lui. Astfel că ne-am lăsat păgubași cu poliția și ne am văzut de treaba noastră – am continuat să facem curățenie zilnic, am amplasat coșuri de gunoi, am pus panouri de avertisment. De data aceasta aveam o dovadă! 

Undeva la marginea orașului, pe niște străzi dificile, într-un imobil cu patru etaje, fără balcoane, proaspăt „anvelopat“, cu un aer de ghetou, este sediul secției de poliție de care aparține parcul. Am intrat semeț și i am zis ofițerului de la ușă pentru ce am venit. Acesta s-a uitat la mine în timp ce vorbea la telefon și m-a notat într-un registru. După care a sunat-o pe colega lui, zicîndu-i, cu un zîmbet misterios, ceva de genul: haide că a venit unul de-al tău. Am urcat la etaj. Acolo mă aștepta o tînără agentă care mi-a zîmbit și ea și m-a invitat în birou. I-am explicat pentru ce venisem. A scos calmă două coli albe pe care le-a îndoit la margine. M-a pus să scriu cum am descoperit eu gunoiul, ce-am făcut acolo, cum m-am învîrtit în jurul lui. După care m-a întrebat dacă vreau cu adevărat să scriu despre bonul de la casa de schimb. M-a surprins. I-am zis că acel bon este cheia de boltă a cazului nostru. Persoana în cauză poate fi găsită foarte ușor în sistem: sigur, există un risc să nu fie ea cea în culpă, dar totuși avem o pistă. Doamna agentă mi-a zîmbit din nou și, spre surprinderea mea, a zis că e logic ce zic. După care a fotocopiat bonul de mai multe ori și l-a pus la dosar.

I-am zis că vorbim despre o arie protejată, de interes național. Un parc natural în care adesea ne confruntăm cu astfel de situații. Deșeuri abandonate, parcă dinadins, pe potecile parcului. I-am explicat că prinderea celor în fapt ar fi un semnal extraordinar că instituțiile statului își fac datoria. Trebuie să dăm un semnal clar, doamnă! Sper că înregistrăm o plîngere penală, am încheiat eu. Mi-a zis că asta vor decide ei. Plîngere penală fiind totuși ceva cam tare pentru un astfel de caz, dar, sigur, gravitatea situației necesită o reacție pe măsură. Am semnat foile și am ieșit din secție puțin încurcat de siguranța doamnei. La scurt timp, m au urmat și ei, venind să facă fotografii în teren. Am mai stat puțin la taclale despre cît de nesimțiți sînt unii dintre semenii noștri și cum nu știm noi, românii, să avem grijă de natură și de valori. Și gata. Au plecat. Le-am cerut numărul dosarului, dar mi-au zis că încă nu e un dosar propriu-zis și că mă vor căuta ei la telefon pentru că sînt parte interesată în proces și, în general, să stau liniștit. 

Ei, iată că se fac doi ani de la acea ciudată după-amiază de august în care, în naivitatea mea, am crezut ca am prins hoțu’ și i-am scos ochii. Evident că nu m-a sunat nimeni, n-am primit nici un e-mail. Și, cel mai trist, mormanele de deșeuri au continuat să fie aduse în parc, pe poteci ascunse, printre stuf, trestii și cîntec de pasăre. E drept, din ce în ce mai puține pentru că reușim, cu forțe proprii, să curățăm și să supraveghem zona ca să descurajăm astfel de situații. 

Acesta este nivelul la care se face management de deșeuri municipale în România. O arie protejată de interes național, situată în mijlocul celui mai mare oraș din țară, în care încă se mai abandonează deșeuri. În repetate cazuri am alertat Poliția Locală sau pe cea națională. Niciodată n-a fost prins cineva în fapt. Nu cred că s-a dat vreo amendă vreodată sau că s-a întocmit vreun dosar penal. De fiecare dată cînd îi aud pe primarul sau pe ministrul Mediului că vorbesc despre managementul deșeurilor sau colectare separată îmi aduc aminte de plîngerea mea făcută la poliție și de replica polițistului către colega lui: „Haide că a venit unul de-al tău“. Oare ce-a vrut să spună?  

Dan Bărbulescu este directorul Asociației Parcul Natural Văcărești.

Foto: wikimedia commons