Așa am început un exercițiu cu studenți la Jurnalism pe cînd predam un atelier. Descrieți camera în care ne aflăm folosind maximum trei adjective. E un exercițiu util pentru orice ziarist, care te face să-ți frînezi apucăturile de literat și să te concentrezi pe esențial. Un student a avut răbdarea să măsoare cu pasul camera în lung și-n lat, să aproximeze înălțimea, să caute istoricul clădirii în care ne aflam și să spună care sînt vecinătățile. S-a încadrat în deadline și în cerințe. Nu întîmplător, acel student lucrează acum într-o redacție respectabilă din România. Colegii lui au înțeles valoarea pedagogică a exercițiului aparent imposibil. Nu-mi asum credit pentru el, eu însumi l-am învățat la un stagiu la Reuters. E genul de sarcină care enervează orice ziarist care visează să se exprime pe el însuși, să scrie opinii care să mute munții din loc ori măcar să determine căderea guvernului. E un exercițiu similar cu umila pasă de la fotbal, repetată pînă la saturație, fără de care însă nu poți trece la dribling.

Faptele rămîn baza jurnalismului. Despre asta e vorba în exercițiul de mai sus. Care ne duce la discuția zilei din Dilema veche: mai avem jurnaliști sau doar analiști comentatori? Eu cred că răspunsul e complex în funcție de referința aleasă. Dacă ne raportăm la presa anilor ’90, s-ar putea să vedem acum mai puțini analiști comentatori decît în efervescența mediatică de după căderea comunismului. Dacă ne raportăm la presa anglo-saxonă, e clar că proporția de analiști comentatori din România e mai mare. Dacă ne raportăm la nevoia reală de informație dintr-o societate tînără, o democrație necoaptă precum România, eu cred că sînt prea puțini ziariști. Și cauzele sînt multe. În primul rînd, mogulizarea presei, care a pus pe fugă zeci, sute de ziariști onești. A mai fost și criza din 2009-2010, ale cărei efecte se văd și acum, la zece ani distanță. Să nu uităm de presiunile făcute de PSD în ultimii șapte ani, de cînd e la putere; un partid care nu s-a împăcat niciodată cu democrația, cu dreptul la liberă exprimare, un partid cu reflexe totalitare care a folosit mereu instituțiile statului pentru a reduce la tăcere vocile prea îndrăznețe.

Rezultatul e cel pe care îl vedem zilnic: munca a sute de ziariști buni e înecată în zgomotul produs de o mînă de analiști atoateștiutori care își dau cu părerea pe orice subiect, la orice oră, incapabili să spună simplu „Nu știu“. Nenorocirea nu e doar asta: mulți dintre ei sînt plătiți de terți (adică de partide sau de companii) să vorbească non-stop la televiziuni, uneori și în presa scrisă, despre orice. Și niciodată ei nu spun, transparent, ai cui slujbași plătiți sînt. Se prezintă și sînt prezentați ca analiști, observatori independenți, comentatori, cînd de fapt ei sînt deseori purtătorii de mesaj ai unor entități cu interese bine definite.

Se întîmplă asta și din cauza unui eșec total al CNA de a gestiona piața audiovizuală și derapajele ei cotidiene. Dar cauza primă e tentația PSD de a controla totul, cum am scris mai sus. Căci CNA e jandarmul PSD, nu al interesului public.

Ziariștii de investigație, cei care sapă neobosit după fapte, s-au mutat în mici întreprinderi de media online. Acolo își conservă independența, cu riscul îngustării audienței. Cîțiva au rămas în marile redacții, unde se luptă să‑și impună subiectele în fața unor moguli care iubesc subiectele contondente doar dacă sînt legate de adversarii politici sau de business. Alții sînt răsfirați prin presa locală, unde lucrează în condiții greu de imaginat.

Fiecare se exprimă cum știe, cum poate, cum e lăsat. La 30 de ani de la apariția democrației, nevoia de ziariști care pot descrie o cameră fără adjective e tot mai acută.

 

Cristian Pantazi este jurnalist la G4 Media.