Ce nu fac oamenii de dragul aparențelor? Se dau peste cap, nu altceva. Aparențele trebuie mereu „salvate“, cu orice preț. Numai că, la rîndul lor, nu te salvează.
Dar să începem cu începutul: am fost întotdeauna fascinat de capacitatea oamenilor de a disimula, de a falsifica, de a măslui – căci ei fac asta cu aplomb, cu talent, adesea chiar cu geniu! Simulacrul se află la mare preț. Cu timpul am ajuns la concluzia că au o capacitate infinită de a produce aparențe peste aparențe. În aceste condiții, mai ai vreo șansă să treci cîndva dincolo de ele?
Ca să fim drepți, va trebui să spunem că nu doar oamenii practică jocul aparențelor, înșelăciunea. Observatorul naturii poate vedea la tot pasul cum viețuitoare dintre cele mai insignifiante (ca să fiu un pic incorect politic) adoptă adesea strategii adaptative de camuflare, de inducere în eroare a adversarului, pentru a putea supraviețui. Producerea de aparențe care să înșele și să deruteze are acolo un scop bine determinat. De aici pînă la „minciunica“ nevinovată a copilului nu mai e decît un pas, fiindcă și el, de pildă, o spune tot cu un scop bine determinat, pe care-l cunoaște foarte bine și vrea să-l atingă neapărat: împlinirea unei dorințe, evitarea unei pedepse etc. Copilul, chiar și fără să-l fi citit pe Mark Twain, știe bine că minciuna e tare eficace sau, mai exact, că „principala diferență între o pisică și o minciună este că prima nu are decît nouă vieți“. Dacă se întîmplă, vai, ca adevărul să iasă la iveală (și sînt unii naivi care cred că asta se întîmplă întotdeauna), înseamnă desigur că… „n-ai mințit destul de bine“.
Pînă aici, toate bune și frumoase, ne aflăm în teritoriul înșelărilor așa-zicînd nevinovate. Odată cu intrarea în teritoriul moralei, a înșela și a minți implică o vină. Iar asta are, se pare, legătură cu limbajul, cu cuvintele, care ne obligă să le dăm acoperire în real – iar dacă nu o facem, se răzbună. A înșela prin cuvinte înseamnă a aduce un prejudiciu considerabil persoanei proprii și ordinii lumii. O spune, de altfel, și una dintre cele zece porunci: „Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău“. De ce să nu faci asta? De dragul aproapelui? Porunca pare să spună că, în principal, de dragul tău.
Aparențele pot, la un moment dat, înghiți totul, o întreagă lume poate fi clădită pe minciună. Și mă refer, cu asta, la ceea ce numim „minciuna oficială“, care pînă mai alaltăieri era la noi adevărată rațiune de partid și de stat. Este știut că orice sistem totalitar e preocupat să îngroape sub cuvinte chipeșe realitățile neconvenabile, uneori dintre cele mai sordide: de pildă, măsurile pe vreme de foamete se numesc „raționalizare”, demolarea clădirilor de patrimoniu se numește „sistematizare” ș.a.m.d. Dacă vrei să numești direct realitățile, apar probleme. De aceea există cenzură, monopol asupra cuvîntului.
Să ne amintim și că în Republica Socialistă România, ca de altfel în toate statele comuniste, se făceau eforturi imense ca să fie create și întreținute aparențele unei democrații. De pildă, instituția care purta numele pompos de „Marea Adunare Națională“ se afișa drept un parlament, un loc al dezbaterii în vederea luării deciziilor, dar în fapt era o fantoșă ponosită, unde toți făceau figurație, puterea de decizie fiind în altă parte. Atunci la ce era bună o astfel de instituție? Avea și ea, ca atîtea altele, o menire bine determinată, tocmai de a ascunde faptul că decizia se află în mîna unui cerc restrîns, ba chiar a unei singure persoane. Se făcea o imensă risipă doar de dragul aparențelor.
Stai și te întrebi: cum se face totuși că un stat totalitar ține cu atîta îndîrjire să salveze aparențele unei democrații? Doar așa, de dragul aparențelor? Nu, nicidecum, fiindcă sub acestea se află, ca să zic așa, evidențele: faptul că îți este foame și că nu există mărfuri în galantar, că nu ai căldură, că nu ai apă caldă și nu te poți spăla, toate astea „vorbesc de la sine“; și chiar vorbeau, tăcut, fiecărui om care trăia pe atunci în România. Nu mai trebuia să vină nimeni să-ți spună că nu e plăcut (și că în fond nu trebuie) să-ți fie foame sau frig, simțeai asta, era o evidență. Iar atunci începea, în fiecare, lupta dintre aparențe și evidențe. Cu cît acestea din urmă erau mai crunte, cu atît discursul oficial plusa, ținînd să te convingă că trăiești pe roze, parcă spre a împlini vorba lui Mark Twain că „adevărul e cel mai prețios lucru pe care-l avem, de aceea trebuie economisit“. În România lui Ceaușescu nu se făcea economie doar la curent electric, la benzină și alimente, ci se făcea mai ales economie la adevăr. El nu își mai găsea loc pe niciunde ca să iasă cît de cît la iveală. Era, cum se zice, penurie.
Acestea sînt urmele pe care le-a lăsat comunismul în oameni și care nu s-au șters nici acum. O neîncredere în adevăr de-a dreptul bolnăvicioasă, dublată de o încredere exacerbată în eficacitatea minciunii și în puterea propagandei – căci știm tot de la Mark Twain că, „în vreme ce o minciună reușește să facă înconjurul lumii, adevărul abia apucă să-și pună încălțările“. Vedem în zilele noastre politicieni care n-au nici un merit real, dar care se mîndresc cu „realizărili“ din timpul mandatului lor (inaugurarea unei toalete de școală, sfințirea vreunui chioșc de vîndut bilete de autobuz etc.). Votanții, la rîndul lor, sînt apatici fiindcă au convingerea de nestrămutat că „toți mint“, iar atunci ce rost are să mai fii atent și să discerni dacă nu cumva vreunul, bietul de el, spune adevărul? Este exclus! Veți spune că nu e chiar așa, că întotdeauna a existat demagogie politică, că nimic nou sub soare, dar o privire atentă asupra tipului uman provenit din comunism sesizează totuși că avem de-a face cu un fenomen extrem, care s-a generalizat și apoi s-a perpetuat după 1989. Am cunoscut oameni despre care, cunoscîndu-i îndeaproape, puteam să constat cu mîna pe inimă că „mint așa cum respiră“, adică o făceau cu o nonșalanță care nu putea proveni doar din neajunsurile caracterului lor, ci dintr-o „educație“ direcționată o bună bucată de timp către achiziționarea și perfecționarea unei asemenea deprinderi. Unul dintre aceștia, în anii ’90, pe cînd urmăream Memorialul durerii și o ascultam pe Elisabeta Rizea povestind printre lacrimi chinurile pe care le-a îndurat, a sărit de pe scaun și a strigat „Țăranca asta minte, e o escroacă!“. A fost, probabil, cea mai mare uimire din viața mea. Nu-i ceruse nimeni să se pronunțe în vreun fel, dar ce să-i faci dacă adevărul devine la un moment dat insuportabil? („adevărul ne zbîrlește părul“ sună o vorbă înțeleaptă din cartierul în care am copilărit). De altfel, tot Mark Twain ne asigură că „este mai ușor să îi înșeli pe oameni decît să îi convingi că au fost înșelați“ și are, vedem, perfectă dreptate: nici Elisabeta Rizea, care era o evidență în sine a verticalității morale și a suferinței pe care a trebuit s-o îndure din această cauză, nu a reușit să spargă crusta de aparențe creată de-a lungul deceniilor în care totul a fost clădit pe minciună.
Ce ne spun toate acestea? Exact ce-am afirmat de la bun început: că aparențele, oricît efort ai face și oricîtă energie ai consuma ca să le salvezi, nu te salvează și ele pe tine. Sau, altfel spus, de dragul aparențelor poți pierde totul, te poți pierde chiar pe tine însuți. Ele cuceresc, ca niște buruieni, întreg teritoriul vieții, te afunzi în ele ca în niște nisipuri mișcătoare, din care nu mai ai vreo șansă de a ieși. În Ființă și timp, Martin Heidegger descrie pe larg mecanismul acestei „deturnări“ prin care omul se îngroapă atît de mult în părelnicie, încît își devine sieși aparență, adică „fuge constant din fața lui însuși“, intrînd într-o vrie a înșelării de sine de pe orbita căreia nu se mai poate ieși. Fenomenul e complex, de aceea și analiza e pe măsură, terminologia trebuind inevitabil să se adapteze alambicărilor din ființa umană care își rămîne sieși „acoperită“, ba chiar își este primordial așa, trebuind să facă un efort considerabil pentru a ajunge la autenticitate, adică să-și fie lui însuși „descoperit“, să se poată scruta, examina, să mai poată fi posibilă o judecată asupra lui însuși. E o adevărată „cădere“ în plasa aparențelor, o amăgire de sine care poate deveni (și care chiar devine uneori) un mod de viață.
Dar poate că nu este nevoie să citești ditamai tratatele de fenomenologie ca să dai de urma unor adevăruri simple, elementare. Le poți percepe și-n altă parte, dacă ai auzul bun. O vorbă mare, care m-a mișcat enorm cînd am auzit-o, mi-a spus-o un prieten fierar, în timp ce bătea cu barosul într-o tablă ruginită, ce scotea un zgomot asurzitor: „Cel mai greu este să nu te înșeli pe tine însuți“. Deopotrivă de asurzitoare au fost pentru mine și aceste cuvinte, parcă mi-au intrat în minte împreună cu vacarmul acela, care revine ori de cîte ori mi le amintesc. Și mă întreb adesea, cum m-am întrebat și atunci pe moment: de ce stă oare autoînșelarea la temeiul oricărei alte înșelări? Și de ce e cel mai greu de contracarat? Răsfoind zilele acestea Filocalia, mi-au căzut sub ochi pasaje în care se vorbește despre „înșelare“ și „amăgire“: departe de a fi vorba despre cum să-i înșeli pe alții, acolo se vorbește, dimpotrivă, despre cum se întîmplă să te amăgești singur – și acesta este, într-adevăr, modul primordial al producerii de aparență (în lumea omului și a cuvîntului). Se pare că ființa umană este în așa fel croită încît nu-i poți înșela pe alții dacă mai înainte nu te înșeli zdravăn pe tine însuți.
Obișnuim să spunem că aparențele înșală. Dar pe cine înșală ele, mai mult și mai mult? Nu cumva pe cel care le produce și care le scornește cu atîta asiduitate, încît sfîrșește prin a se pierde în ele sau, cum se zice, să se încurce în ițele propriilor amăgiri, mințindu-se pînă la urmă pe sine cu minciunile cu care voia să-i mintă pe ceilalți? Mark Twain, acel hîtru fără egal, este cel care, sub aparența glumei, ne dă tuturor, în această chestiune cît se poate de serioasă, sfatul cel mai bun: „Spuneți adevărul, iar atunci nu veți mai fi nevoiți să vă amintiți nimic“.
Cătălin Cioabă este lector dr. la Facultatea de Filozofie a Universității Bucureşti și membru fondator al Societății Române de Fenomenologie. Cea mai recentă carte publicată: Filozoful și umbra lui. Turnura gîndirii la Martin Heidegger și Ludwig Wittgenstein, Humanitas, 2013.
Foto: Mark Twain (wikimedia commons)
