Citind Disconfort în cultură, ne întrebăm, inevitabil, ce gîndea oare Freud in essentia despre distructivitate, agresiune, ură, pulsiune de moarte şi căile de supravieţuire psihică, individuală, grupală, socială, cu atît mai mult cu cît se întreabă asupra "scopului existenţei umane". Chiar dacă, aşa cum afirma în Viitorul unei iluzii, acest scop ar fi căutarea fericirii, tot Freud proclamă că, în orice mediu geografic, istoric, cultural, social şi-ar duce existenţa, omul nu poate scăpa de suferinţă. Fiindcă orice proces civilizator sau cultural impune individului limitarea satisfacerii pulsionale, agresive şi sexuale totodată, oricît de libere s-ar desfăşura ele astăzi, comparativ cu perioada Vienei secolului al XIX-lea.Arta, ştiinţa, cercetarea, cunoaşterea au cîştigat teren, într-adevăr, dar, în acelaşi timp, constatăm o erupţie de patologii grave, personale, familiale şi sociale, de destructurări şi dezintegrări, de adicţii mortifere şi acte suicidare, de anomii şi devianţe, de răspîndire a violenţei acerbe, a cruzimii patologice şi a criminalităţii (inclusiv paricid, infanticid). Paradoxal, dacă se considera că secolul XXI va fi "religios sau nu va fi deloc", atunci cum să alegem între un destin care infantilizează (prin credinţa oarbă în puteri supraomeneşti) şi un destin fatal, apocaliptic, care aneantizează? Cum să alegi cultura (via religie) dacă ameninţarea de dincolo de ea, respectiv cealaltă soluţie, presupune anihilarea definitivă? Ce alegi sau, mai bine zis, despre ce fel de alegere ar putea fi vorba de fapt? Şi cum să faci apel la raţionalitate atunci cînd gîndirea este condusă - mai mult sau mai puţin latent, inconştient - de un fenomen distructiv, de această excludere a umanităţii?Nu mai putem vorbi, nici la nivel individual, nici la nivel de grup sau de naţiune, doar despre "a gîndi ura şi violenţa", ci de a realiza un travaliu, îndelungat şi dificil, al pulsiunii de moarte, al negativului (André Greeen), al mortiferului indicibil, inimaginabil, de nefigurat, de nereprezentat. Ştim că destinul înseamnă, simplificînd la maximum, substitutul instanţei parentale. Şi atunci, angoasa care se declanşează, indiferent de ameninţarea internă sau externă, sau de forma ei de manifestare, sau de natura acestei angoase, este o angoasă în faţa Supraeului, în faţa unei moşteniri împovărătoare, în faţa unei cruzimi sau tiranii transmise inter- sau/şi transgeneraţional, aici cultura fiind inclusă, căci transmisă pe calea Supraeului din generaţie în generaţie. Da, Freud a fost pesimist - cum s-a spus şi încă am putea spune -, dar istoria şi evoluţia socio-culturală îi dau dreptate, prin fenomene ca ura de istorie, ura de sine, ura faţă de celălalt, ura faţă de originile şi identitatea naţională, prin transformarea urii într-o ură radicală, dusă pînă la forme de genocid, la negarea subiectului, la extinderea omnipotenţei narcisice, la fragmentări etnice şi ale identităţii naţionale etc.Psihanaliza nu poate să nu fie în contact cu aceste realităţi multiple, mai ales sub marca realităţilor psihice, întrucît travaliul psihanalitic este, în principal, un travaliu cultural. Iar cultura nu încetează a fi mişcată de pulsiunea de moarte, de mişcările distructive, fie ele individuale sau sociale. Îl amintesc în acest sens şi pe psihanalistul francez Jean-Luc Donnet, care a lucrat foarte mulţi ani asupra relaţiei dintre Supraeu - procesul cultural - sublimare/creaţie, înfăţişîndu-le îndeosebi sub unghiul "travaliului culturii". Astfel, dacă pentru individ scopul principal ar fi satisfacerea pulsională, păstrarea satisfacţiei şi a stării de bine, în procesul cultural instaurarea unei unităţi dincolo de orice interes personal este primordială. Această disparitate între "Supraeul individual" şi "Supraeul cultural" provine din scopurile diferite spre care tinde fiecare. Şi totuşi, ca psihanalişti, ştim că unul trimite la celălalt: Supraeul individual este reflectarea existenţei îndelungate a speciei, Supraeul cultural depinde de transmiterea generaţională, asigură continuitatea între generaţii. Mai simplu spus: Supraeul copilului se edifică pe cel al părinţilor şi al părinţilor părinţilor lui, şi aşa mai departe.Cultura, creaţia, sublimarea, ca destine ale pulsiunilor (ura şi iubirea fiind incluse) prelungesc deplasarea scopurilor, precum şi investirea privilegiată a fenomenelor/activităţilor psihice superioare (etice, religioase, ştiinţifice etc.). Fiindcă trebuie să o spunem clar, omul nu este dependent doar de instinctualitatea/ animalitatea sa originară, ci şi de o matrice culturală în care existenţa sa începe şi se sfîrşeşte.