Adriana Babeți: Cînd Cătălin Lazurca m-a invitat să mă gîndesc la o temă pentru conferințele Dilema veche, am răspuns ca din pușcă „Despre imaturitate, altfel”, ca să buclăm bucla, cum se spune. Un număr al Dilemei vechi din 2003 (528, dacă nu mă înşel) a avut un dosar tematic despre imaturitate, în care m-am produs cu un text intitulat „Imaturologia, cursul scurt” şi pe care vreau să-l reîncălzesc cumva, acum. Prin 1999-2002, nişte tineri, 70 la număr în fiecare an, absolvenţi sau nu încă ai cursurilor de la Litere-Filozofie, poate şi ale altor facultăţi din Timişoara, urmau, într-un cadru informal, un altfel de masterat să-i spunem, organizat la Colegiu, pe care-l coordona un foarte bun prieten, „Timişoara Open College”. Acolo întorceam pe toate fețele conceptul de imaturitate. Cel pe care m-am sprijinit atunci şi am făcut acel program în care era un curs de Imaturologie a fost Gabriel-Marius Lazurca. Cursul s-a ţinut pe bune, era un curs serios, un curs academic, şi care începea cu o discuție despre numele zeiţei romane a coacerii fructelor, Matura. Și dacă ne gîndim la fructe, vă propun un set de întrebări: Ce înseamnă să fii copt? Ce înseamnă să fii necopt? Ce înseamnă să fii răscopt?

Marius Lazurca: Eu am făcut o mică incursiune în etimologia termenului latin maturus, matura, maturum. N-o să surprindă pe nimeni că e vorba de o rădăcină indo-europeană care exact asta înseamnă: coacere, împlinire, ajungere la soroc, dacă mi se permite un soi de aluzie la expresia românească ce semnifică gestaţia şi maternitatea, între altele. Rădăcina trimite la măsură şi la timp, şi o să întîlnim în foarte multe dintre uzurile cuvîntului, inclusiv în românescul „matur”, aceste două elemente de împlinire şi de relaţie cu devenirea, de relaţie cu timpul.

Sensul propriu al cuvîntului maturus în latineşte – de unde şi zeiţa cu numele ăsta, o zeiţă cumva marginală în panteonul roman – e foarte simplu şi anume: copt, ajuns la pîrg. Cicero, de pildă, spune undeva „poma matura et cocta” – nici nu e nevoie de traducere, e vorba de poame ajunse la maturitate, poame coapte. Pe de altă parte, sensul figurat e mai complex.  Maturus, în declinările lui, poate să însemne pregătit, apt, copt pentru ceva. Juvenal, de pildă, spune „maturus bello”, pregătit de luptă, pregătit pentru război. De asemenea, totuşi, ceea ce pare uşor contradictoriu, maturus poate să însemne, în variaţia adverbială, prea curînd, nu la timp, uşor prea repede.

Pentru a încheia, la celălalt pol al acestui sens ai expresia „matura faba” – fasole timpurie. Ceea ce pare să fie contradictoriu, dar am sentimentul că totuşi cele două sensuri nu sînt neapărat contradictorii. Cred că, de fapt, maturus asta înseamnă: faptul că ceva a devenit pînă la împlinirea propriei vocaţii, pînă la împlinirea a ceea ce spunem în termeni greceşti „logos”, adică acelei logici care face ca orice să crească pînă la propria împlinire, dacă nu există vreo sincopă pe parcurs.

A. B.: Marius, după părerea ta, care e, pentru un bărbat, vîrsta considerată a fi atingerea maturităţii depline?

M. L.: E chiar vîrsta noastră, Adriana, e limpede.

A. B.: E chiar vîrsta lui. Deci e acel acme (termen grecesc care desemnează punctul cel mai înalt – n. red.), 50 de ani, cînd toate potenţialităţile, toate latenţele care erau anunţate pe traseu sînt împlinite. Atunci se spune că eşti copt. Împărtăşeşti, Sever, acest punct de vedere?

Sever Voinescu: Eu cred că e riscant să încercăm un răspuns. Sînt unii oameni care arată în anii formării atît de multe potenţialităţi încît n-ajung să le împlinească niciodată. Asta nu înseamnă, poate, că oamenii aceia ratează maturitatea. Dar, dacă maturitatea este aşa cum ai definit-o, adică realizarea potenţialităţilor deja anunţate, nici atunci nu ştiu ce să zic. Nu cred că am putea vorbi despre o vîrstă anumită la care toţi bărbaţii arată ce pot.

A. B.: Asta este şi părerea imaturologilor, şi încă o părere tot a acestor vajnici artişti, cum e chiar Gombrowicz, pe care-l tot pomenim cu imaturitatea. El recunoaşte că e mai important să eşuezi și să rămîi în proiect, e mai important să te realizezi prin eşec decît să eşuezi prin împlinire, prin realizare.

Depăşind episodul filologic care deja ne-a pus pe o direcţie, o altă temă de reflecție este cea a crizei, pentru că imaturitatea, de cele mai multe ori, e similară cu vîrstele tinere, de tranziţie, de criză. Tot în acel context am ţinut şi un curs de crizologie. E o ştiinţă foarte serioasă, la intersecţia disciplinelor, şi aici sigur filologia ne ajută foarte mult. Ce însemna pentru greci krisis, depinde de domeniul în care ne plasăm. Pentru strategi şi pentru istorici era momentul decisiv dintr-o bătălie sau dintr-o evoluţie istorică, atunci cînd lucrurile se dădeau peste cap. Pentru limbajul religios, krisis era interpretare – interpretare a tuturor formelor de mantică sau de manţie, deci interpretarea semnelor precum zborul păsărilor etc. Sensul care a venit mai degrabă spre noi şi pe care l-am şi păstrat era cel folosit de medicina hipocratică. Ce era criza? Era un moment în evoluţia bolii şi a bolnavului în care starea se schimba dramatic. Sînt crizologi experimentaţi, între care Edgar Morin, de pildă, cu un studiu despre conştiinţa crizei şi criza conştiinţei foarte bine pus la punct, cu o bibliografie generoasă, dar v-aş întreba, aşa cum îi întreb pe studenţi: nu cumva sensurile pe care noi le percepem astăzi, pornind dinspre medicină mai degrabă, devalorizează criza? Cînd spui „criză economică”, „criză politică”, „criză guvernamentală”, „criză de cuplu”, „criza învăţămîntului” nu e chiar o odă sau un imn adus marii reuşite în domeniu. Ai zice că criza e rea. Dar depinde cum ataci problema.

Din cîte am citit, există acest sens al crizei pe care îl percep majoritatea dintre noi: destrămător cu toată patologia ei şi cu toată semiologia ei, care sînt semnele începutului crizei, toate sînt devastatoare psihologic, fie că eşti individ, fie că eşti un grup, sînt identităţi care se destramă, se blochează, intră în mica şi marea patologie, toate sînt forme critice. Și aici intră în scenă psihosociologii, sociologii, psihologii, antropologii – știință multă. Dar, pe de altă parte, spun tot ei, criza poate să ne aducă şi nişte beneficii. Şi în sensul ăsta: imaturitatea e valorizată mai degrabă îndeobşte negativ – se spune „Nu e copt, e imatur!”. Femeile exasperate spun de obicei „M-am săturat de bărbaţi imaturi!”. Corect! „Nu e copt, nu e format, nu e închegat, nu e pregătit deplin pentru funcţia asta...”, se spune. Deci nu sună bine imaturitatea, ca şi criza.

Dar, pe de altă parte, o criză scoate la iveală tot ceea ce era latent acolo, într-un cuplu, într-o economie, într-un sistem sanitar. Criza recentei pandemii a scos la iveală disfuncţionalităţi mari. Astfel, criza poate să aducă şi beneficii. Criza este ca o pereche de palme pe care o primeşti pentru că refuzi să priveşti în faţă adevărul despre tine, despre relaţiile tale, despre ceea ce e în jurul tău. De multe ori, îți pune oglinda în față: ăsta ești! Toate tensiunile pe care le blocai dintr-un motiv sau altul explodează şi eşti pus în situaţia, cum se spune astăzi, de a te reseta, de a te regîndi, de a reface, de a te reface pe tine sau, dacă e vorba de societate, de a reforma instituţiile ei. Şi atunci, întrebare: criza destramă un sistem sau îl agregă? Îl descompune sau ajută la recompunerea lui pe alte baze? Criza e un sfîrşit sau e un început?

Iar adolescența, vîrsta imaturității pe care mulţi o consideră paradiziacă, alţii o consideră infernală, vi se pare o vîrstă de criză? Se poate face analogia asta dintre adolescenţă, imaturitate şi criză?

M. L.: Tocmai ai făcut-o. Dar aş evoca două lucruri. Întîi de toate, adolescenţa e un fapt al modernităţii. În societățile tradiționale, adolescența era percepută mai curînd ca prag decît ca secvenţă întinsă pe o perioadă din ce în ce mai lungă, așa cum o percepem în modernitate. Lumile mai curînd rurale, societăţile mai curînd închise, tradiţionale, formalizau acest prag prin crearea de rituri de iniţiere care asigurau tranziţia. (...) Asta lipseşte modernităţii, faptul că nu mai putem formaliza la nivel comunitar, la nivelul întregii societăţi, existenţa acestui prag şi nu-l mai putem traduce prin rituri de iniţiere propriu-zise. Asta face că adolescenţa devine o realitate din ce în ce mai vie în familiile noastre, şi aici daţi-mi voie să evoc încă o dată cît se poate de scurt propria mea experienţă, fără să pretind că ea poate fi generalizată, desigur. Asta face că avem cazuri de criză a vîrstei adolescentine, la fel de variate şi de diverse pe cît sînt adolescenţii de variaţi şi de diverşi. Eu, ca părinte, am trecut prin această secvenţă, e o secvenţă prin care tranzităm cu toţii, părinţi şi copii laolaltă, cu şocuri şi complicaţii care sînt perfect comparabile şi în cazul părinţilor, şi în cazul copiilor, dar în care într-adevăr se întîmplă exact ceea ce spuneai, Adriana, şi anume că potenţialul se dezvăluie. Ai un fel de epifanie a caracterului, un soi de epifanie a valorilor pe care ai încercat să le însămînţezi şi iată că au prins rod sau au prins rădăcină şi urmează să rodească. Aşadar, adolescența e o realitate şi morală, şi culturală a modernităţii, o secvență prin care trecem cu familiile noastre, dar, pînă la urmă – şi, sigur, spun asta mai curînd retrospectiv decît prospectiv –, e o perioadă foarte frumoasă.

Acum, dacă mai pot lungi cuvîntul meu, aş spune cîteva lucruri despre criză. Cred că, într-adevăr, ai perfectă dreptate. Criza are o reputaţie proastă în vremea de astăzi şi mai în joacă, mai în serios, aş spune că pictura cinematografică, pictura de Hollywood este în bună măsură responsabilă pentru faptul că criza are astăzi un fel de reputaţie apocaliptică, un fel de sfîrşit care nu aduce nimic bun decît dacă este combătut în întregime şi fără rezerve.

Aş mai spune un lucru. Uitîndu-ne la sensurile etimologice ale lui krisis și ale verbului krino în toate variaţiile lui, observăm că există în toată această gamă lingvistică o realitate de tip personal de care trebuie să fim conştienţi. Krisis şi krino presupun un agent personal, e agentul care distinge între, de pildă, bine şi rău, care cerne binele de rău în momentul crizei. Lipseşte înţelegerii de astăzi a crizei faptul că e un moment critic al oricărei tranziţii, momentul în care ceea ce poate rodi începe să o facă sau dă semne că urmează să o facă, dar e nevoie ca acest moment să fie însoţit de un agent personal. Nu-l putem considera un proces „firesc”,  care nu are nevoie de acompaniere de tip personal, şi aici ajungem la un termen care este etimologic legat de criză, de krisis şi de întregul univers semantic la care ne referim şi care e un cuvînt foarte frumos în limba română, adică discernămîntul. (...)

Deci ar trebui să ne eliberăm de această viziune impersonală conform căreia criza este ceva ce se întîmplă din afara noastră, ca o stihie, ca o urgie naturală, şi ar trebui să reintroducem, plecînd de la etimologia termenului, ideea acestui agent raţional şi moral care în momentul tranziţiei, în momentul critic al tranziţiei, atunci cînd roadele se întrevăd, dar nu sînt încă certe, trebuie să ia deciziile potrivite.

(...)

A. B. (...) Deloc întîmplător, o mulţime de romane – inclusiv româneşti sau din Europa Centrală, care şi ea nu este nici Apusul, nici Răsăritul, e între cele două lumi, presată de cele două mari blocuri în istorie din timpuri foarte vechi pînă aş îndrăzni să spun astăzi, cu un statut incert – deci, deloc întîmplător în ţările acestea, în culturile acestea, în literaturile acestor ţări s-a vorbit foarte mult despre aceste vîrste de tranziţie, de trecere. Lucrînd la un dicţionar al romanului central-european din secolul XX, s-a decupat un segment consistent de romane derivate dintr-un fel de specie, Schuleromane, adică romanele cu elevi sau cu adolescenţi aflaţi într-o perioadă de criză generată de o stare concretă din învăţămîntul din ţările germanofone de la începutul secolului XX: un dezastru cu bacalaureatul, cu presiunile imense puse de familii, de un sistem educaţional defect, auster, rigid, răscopt, aş spune, înţepenit. O mulțime de autori, de la Robert Musil la Rilke și Hermann Hesse, scriu despre presiunile la care sînt supuși acești adolescenţi plasaţi, unii dintre ei, în licee militare, ei neavînd nici o vocaţie cazonă, sau într-un sistem de învăţămînt de o rigiditate îngrozitoare. În realitate s-a înregistrat în număr imens de sinucideri, de cedări nervoase, pentru că nu făceau faţă aceşti tineri sau aceşti băieţi plasaţi între vîrste, cum sînt eroii din excelentul roman Revoltații de Sándor Márai, netradus încă în română. Extraordinar ce se întîmplă cu ei! Deci nu e deloc întîmplător că un set de romane deja pun în criză un sistem familial de educaţie de tip tradiţional.

În teoriile despre imaturitate trebuie menționați „cei trei nebuni din strada Chochimska nr. 35” – Dumnezeule, mari creatori, geniali, plurimorfi! Witold Gombrowicz este poate cel mai cunoscut la noi, iar ceilalți sînt Stanislaw Witkiewicz și Bruno Schultz. Acești trei autori, care se exersează în filozofie, în estetică în special, prozatori, dramaturgi, artişti plastici, oameni de o cultură fabuloasă, cred că a intra, ca adolescent, ca imatur, într-un sistem educațional rigid, care te îndeamnă spre acme, care te pune într-o formă, este pierzător. Și eu cred asta. Ți se spune: intră într-o formă verificată istoric, dar care poate nu ţi se potriveşte, intră într-un model, adaptează-te împotriva propriilor tale aspiraţii, împotriva propriei tale constelaţii hormonale, împotriva propriilor tale opţiuni de altă natură, intră în tiparul ăsta, intră în formă! Şi asta e una din problemele care mă frămîntă în continuare. Sînt şi eu părinte al unui singur copil și nu cred c-am ratat cu sistemul ăsta de educaţie liberă, neautoritară. Pe mină, mă iertaţi, scap puţin hăţurile conferinţei, pe mine mă umflă rîsul să intru într-un amfiteatru; foştii studenţi îşi aduc aminte, ăştia mai bătrîiori, care sînt ei acum copţi, răscopţi, ţineam cursurile aici în aulă. De la 8 la 10 seara erau amfiteatrele arhipline, studenţi de la toate facultăţile. Cum să fii autoritar? M-ar fi umflat rîsul! Era ca un fel de parteneriat, erau colegii mei mai mici ca vîrstă. (...) Pentru mine n-a fost nimic mai întremător, vă spun sincer, după ’90, decît să văd cum am crescut şi cum m-am „imaturizat”, cum m-am format pe multe paliere, alături de aceşti studenţi ai mei.

Astăzi, mă duc cu mare drag în licee, pentru că acum discrepanţa dintre ceea ce făceam noi și ce se întîmplă azi e mare. În 1990, toamna, ne-am gîndit să ne adunăm și noi, unu-doi, să facem cercul de literatură comparată. Au venit o sută de oameni! Un cerc se face cu 10-15, cum să-l faci cu 100? Da, au fost vremuri oxfordiene, harvardiene, dar ce faci cu generaţiile de acum? Abandonezi? M-am întîlnit cu liceeni care m-au întrebat: „Mai vreţi să fiţi tînără, doamnă profesoară?”. Şi am zis: „Doamne, păzeşte!”. Şi au înţepenit şi au zis: „Dar de ce?”. Și le-am zis: „Nu pot să vă spun”. Şi nu le-am spus, şi nici vouă, celor tineri, nu vreau să vă spun. Dar celorlalți, vă spun. Pentru că mi-ar fi frică de intensitatea vîrstelor tinere, a adolescenţei, a primei tinereţi. Cred că scrum m-aş face.

M. L.: Iartă-mă, Adriana, dar ceea ce spuneai mi-a adus în minte ideea că românul îşi doreşte mintea de pe urmă, nu trupul dintîi. Şi poate că asta e explicaţia mai în glumă, mai în serios, pentru faptul că sîntem suficient de mulţumiţi cu mintea din urmă ca să nu ne dorim intensitatea, inclusiv corporală, a vremurilor de tinereţe. Acum ceea ce e ingrat, şi nu e exagerat că o spun atît de pe şleau, în intervenţia ta, este că ea este atît de îndesată de referinţe culturale încît ar merita o notă de subsol pentru fiecare dintre cuvintele pe care le-ai rostit şi sînt sigur că, deşi am trecut împreună în bună măsură prin aceleaşi cărţi şi prin aceleaşi studii central-europene, multe dintre lucrurile la care ai făcut aluzie mi-au scăpat şi mie. (...) Imaturitatea cred că nu are nevoie de publicitate şi eşti foarte generoasă că încerci să dai impresia diferită. În ziua de astăzi e mai curînd la modă să fii necopt decît prea încremenit într-o formă finală sau presupus definitivă. (...)

A. B.: Imaturologia, cursul scurt şi lung, ar merita să devină program de studiu, l-am propune din Timişoara și știți vorba „Azi în Timișoara, mîine-n toată ţara”. Vorbim neobosit despre splendoarea şi nefericirea vîrstei de trecere, deşi toţi cei care vorbeam acum peste douăzeci de ani despre aceste lucruri sîntem acum nişte maturi sau chiar în pragul senectuţii, poate uneori cam obosiţi. Dar eu, cel puțin, studiind și predînd imaturitatea, am descoperit gustul pierdut al libertăţii, dreptul la visare, latenţa care aşteaptă să irumpă, nesiguranţa spornică, teama şi frisonul în acelaşi timp de a rata, promisiunea, speranţa în toată fragila ei splendoare cu oricîte riscuri ar şti că ne pîndesc. Şi mai ales pofta de joc.

Adriana Babeți este critic literar, eseist, profesor de literatură și romancier.

Marius Lazurca este diplomat și antropolog.

Foto: Ciprian Hord