În istoria Uniunii Sovietice, mai exact în politica sa externă, asigurarea securităţii statului, generată de sentimentul de insecuritate care a însoţit în permanenţă regimul sovietic, a fost o temă dominantă. Pentru realizarea ei au fost folosite toate mijloacele: politice, militare, economice.

Dacă, în primii ani ai puterii sovietice, Vladimir I. Lenin şi unii tovarăşi de ai săi au crezut că securitatea noului stat avea să fie asigurată prin „revoluţia mondială“, după moartea liderului bolşevic, în ianuarie 1924, şi după victoria lui Iosif V. Stalin, care era exponentul teoriei „construirii socialismului într-o singură ţară“, în lupta cu Lev D. Troţ-ki, adeptul tezei „revoluţiei permanente“, securitatea Uniunii Sovietice a fost întemeiată pe ideea „expansiunii teritoriale“. Gîndind securitatea în termeni teritoriali, Stalin a creat, la graniţele -URSS, mai ales europene, o zonă de protecţie, numită de specialişti „glacis strategic“, „brîu de securitate“ sau „sferă de hegemonie“. Fără a defini ca atare acest concept, Stalin s a ghidat după această strategie. Atunci cînd, spre sfîrşitul vieţii, fostul şef al diplomaţiei sovietice, Viaceslav M. Molotov, a fost întrebat care a fost cea mai mare realizare a sa, el a răspuns: „Am crezut întotdeauna că principala mea sarcină, ca ministru al Afacerilor Străine, a fost aceea de a extinde, cît s-a putut de mult, graniţele patriei noastre. Se pare că Stalin şi cu mine ne-am achitat bine de sarcina asta“.

Conceptul asigurării securităţii prin expansiune teritorială este confirmat, chiar dacă într-o formă diplomatică, şi de fostul comisar al poporului pentru Afaceri Străine al -URSS, Maksim M. Litvinov. Într-un interviu din 1946, acesta i-a spus corespondentului american Richard C. Hottelet că: „În Rusia a avut loc o revenire la conceptul demodat al securităţii în termeni teritoriali, cu cît capeţi mai mult [teritoriu], cu atît eşti mai în siguranţă“.

După moartea lui Stalin, în 1953, pe măsură ce dezvoltarea rachetelor făcea posibilă aplicarea loviturilor nucleare asupra adversarului, securitatea Uniunii Sovietice nu a mai fost percepută în termeni teritoriali, ci ca un avantaj în armamentul nuclear în raport cu Occidentul.

Aducerea la zi a dogmelor de partid şi punerea lor în acord cu realităţile secolului nuclear a avut loc în 1956. La Congresul al XX-lea al CC al PCUS, Nikita S. Hruşciov a renunţat public la doctrina stalinistă potrivit căreia între cele două sisteme, capitalist şi socialist, un „al treilea război mondial este inevitabil“ şi a proclamat, în locul ei, principiul „coexistenţei paşnice“. Hruşciov era de părere că arsenalul nuclear sovietic constituie un nou factor de presiune, capabil să-i pună pe gînduri pe „imperialişti“ şi „forţele reacţionare“. Nimeni nu se va aventura într-un conflict militar, întrucît „bombele vor acţiona asupra nervilor celor care doresc să aprindă un război“. Argumentele pe care se baza liderul sovietic erau experimentarea „super-bombei“ cu hidrogen, la 26 noiembrie 1955, şi lansarea cu succes, la 20 februarie 1956, a primei rachete balistice cu rază medie de acţiune, dotată cu focoase nucleare. Conştient de această forţă imensă pe care a căpătat-o, Nikita S. Hruşciov, a început să caute mijloace de a o fructifica.

Iniţial, „doctrina rachetelor“ lui Hruşciov se aplica doar statelor Europei de Vest, membre NATO, întrucît Uniunea Sovietică nu deţinea rachete balistice intercontinentale şi nici bombardiere sigure, capabile să ajungă în Statele Unite şi să aplice o lovitură nucleară. Avansul sovietic în materie de rachete avea să se producă în august 1957, cînd URSS a testat cu succes racheta R-7 (semiorka), capabilă să lovească teritoriul american. Spre deosebire de Europa de Vest – care cunoscuse efectele unui bombardament aerian în anii celui de al Doilea Război Mondial, fiind conştientă că se află în raza de acţiune a bombelor şi rachetelor sovietice –, Statele Unite încercau pentru prima dată acest sentiment de ameninţare. Din acel moment, SUA nu s-au mai bucurat de invulnerabilitate faţă de posibilele distrugeri în cazul unui război. Pînă la dobîndirea capacităţii de distrugere a SUA, URSS avea opţiunea, în cazul unui atac american, să riposteze împotriva Europei de Vest.

Cu permisiunea lui Hruşciov, racheta R-7 a fost folosită pentru explorarea spaţiului. Astfel, la 4 octombrie 1957, URSS a plasat pe orbita circumterestră primul satelit artificial, Sputnik I. În această nouă ecuaţie, Statele Unite încep să resimtă, la rîndul lor, presiunea ameninţării directe, conştiente că ar putea fi anihilate în eventualitatea unui război total. Acest fapt i-a determinat pe americani să se angajeze într-o cursă strînsă în domeniul dezvoltării învăţămîntului tehnic şi IT, dar şi a rachetelor, pentru a-şi ajunge din urmă rivala, URSS. La 31 ianuarie 1958, folosind o rachetă Jupiter-C, SUA au lansat primul satelit american Explorer I, dînd startul cursei spaţiale.

Rachete pentru pace

Complexul industrial-militar al Uniunii Sovietice s-a orientat spre producţia în masă a rachetelor strategice, înzestrîndu-le în acelaşi timp cu focoase nucleare din ce în ce mai puternice. Acest lucru presupunea alocarea de resurse economice colosale. La aceste cheltuieli se adăugau şi cele de întreţinere a efectivelor militare din afara frontierelor URSS, care se dovedeau mai costisitoare decît prezenţa lor pe teritoriul sovietic. În consecinţă, Hruşciov a considerat că centrul de greutate al investiţiilor în politica de apărare a URSS trebuie să se deplaseze spre efectivele de rachete. În acest scenariu, prezenţa militarilor sovietici în afara graniţelor URSS căpăta o însemnătate secundară. La 8 decembrie 1959, N.S. Hruşciov a propus Prezidiului CC al PCUS să reducă personalul corpului forţelor armate cu 1-1,5 milioane de oameni, întrucît acest lucru nu afecta securitatea statului. Reducerea numărului militarilor, în viziunea liderului de la Kremlin, însemna „influenţarea pozitivă a situaţiei internaţionale“ şi „creşterea prestigiului sovieticilor în ochii altor popoare“. Hruşciov era convins, în limbajul specific propagandei comuniste, că acest lucru constituia „o lovitură de necombătut pentru duşmanii păcii“ şi pentru „aţîţătorii şi partizanii Războiului Rece“.

Reducerea dispozitivului militar sovietic era posibilă, spunea Hruşciov, întrucît URSS avea o „gamă de rachete suficiente pentru rezolvarea oricărei probleme militare, într un război la mică sau la mare distanţă, precum «sol-sol», «sol-aer», «aer-aer»“. În aceste condiţii, armata sovietică trebuia doar să respingă un eventual atac asupra URSS sau aliaţilor ei, ceea ce era puţin probabil, întrucît rachetele constituiau un mijloc de reţinere: „Ele cu acest scop sînt făcute. Cum poate o ţară sau un grup de ţări din Europa să ne atace cînd noi literalmente o putem şterge de pe faţa pămîntului cu armele noastre atomice şi cu hidrogen şi să atingem cu rachetele noastre orice punct de pe planetă?“, se întreba liderul sovietic. Privind astfel lucrurile, teritoriul îşi pierdea din importanţă, întrucît rachetele erau capabile acum să penetreze spaţiul şi să transporte focoase nucleare aproape oriunde. 

Simion Gheorghiu este cercetator ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Independenţă versus reformă. România în contextul relaţiilor sovieto-americane în perioada „perestroika“ (1985-1989), Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I“, 2015.