Ca orice tentativă de narativizare a trecutului, de primenire a tradiției și de administrare a memoriei culturale, și istoria literaturii implică un accentuat interes ideologic. Nu e vorba aici de subiectivitatea inerentă oricărui scenariu critic, ci de scrutarea trecutului dintr-un unghi ideologic explicit. Sînt truisme adesea ignorate. Neînțelegerea provine din naivitatea receptării acestor sinteze: ele sînt adesea asumate comunitar, în special în școală, ca niște ilustrări ale adevărului absolut, sînt răsfolosite cu o rîvnă didactică (pentru că un istoric literar citește tot ce e de citit în locul nostru), uitîndu-se că ceea ce este plauzibil, necesar, provocator, în fine, reprezentativ într-o anumită epocă nu are cum să își păstreze nealterată puterea de convingere și în alta. Or, în cultura română, cele cîteva istorii ale literaturii au devenit adevărate obiecte de cult. De departe, cea a lui G. Călinescu a exercitat o influență enormă (încă o mai exercită), dar și aceea a lui E. Lovinescu a fixat locul scriitorilor interbelici în ierarhii. Ambele au influențat decisiv nu numai canonul estetic, ci și pe cel didactic.

 

Ca specie a genului critic, istoria literaturii aparține, în Occident, finalului de secol XVIII, dar mai ales secolului al XIX-lea, cu unele prelungiri în prima parte a celui de-al XX-lea, fiind un simptom al orientării național(ist)e a culturii. „Secolul națiunilor” își construiește infrastructura ideatică și ideologică prin intermediul muzicii, literaturii, filosofiei, istoriografiei. Istoria literaturii – concepută ca evoluție organică a literaturii în limitele tînărului stat național și mai ales înțeleasă ca demonstrație a valorilor pe care o națiune le poate produce și prin care se legitimează – devine, în perioada romantică și post-romantică, cea mai autoritară formă a criticii. Un teoretician literar, Theo D’haen, observă faptul că istoriile literaturii au servit multă vreme ca forme instituționalizate ale memoriei naționale. Întrebarea, retorică după mine, e dacă mai pot ele îndeplini acest rol în contextul actual, cînd relația cu trecutul pare tot mai revendicativă.

Firește, noi am importat genul ceva mai tîrziu și cu multe naivități. Intențiile sînt principial ambițioase, realizările însă sînt precare. Mai întîi, din pricina absenței profesionalizării unui domeniu care încă își caută specificul, cum este critica literară în a doua parte a secolului al XIX-lea. În al doilea rînd, însă, și din cauza dificultății de a construi un edificiu critic folosind un material inegal, eclectic, cel al operelor literare care cu greu alcătuiau o tradiție. „Nu! Românismul nu piere!”, exclamă V.A. Urechia într-o Schiță de istoria literaturii române din 1885, pentru a reveni în buclă: „Salutare vouă, altare ale misterelor noastre naționale, vouă Baia, Suceava, Curtea de Argeș, Tîrgoviște! Românismul nu piere!”. Acesta este tonul primelor sinteze (semnate de Gh. Gh. Arbore, Miron Pompiliu, Ioan Lăzăriciu, I. Nădejde, ba chiar și de un neamț, Wilhelm Rudow), care sînt, dacă e să folosim teoria maioresciană, un alt simptom al formelor fără fond. Oricît de avîntate, acestea au însă o dificultate în a identifica o tradiție cultă a literaturii naționale. Or, această necesitate va deveni miza principalelor istorii ale literaturii, care își vor imagina, într-o continuitate ideologică naționalistă, tradiția de care aveau nevoie. Abia la începutul secolului al XX-lea apar primele sinteze coerente, profesioniste de istorie a literaturii naționale. Unele tratate văd lumina tiparului în momente de mare tensiune politică, ceea ce le conferă o misiune ideologică. Istoriile literaturii din prima parte a secolului al XX-lea, cele semnate de Nicolae Iorga (1910), Sextil Pușcariu (1920), Nicolae Cartojan (1940-1945), G. Călinescu (1941), nu sînt, deși au fost percepute în acest mod, simple lucrări didactice, expozitive, menite să descrie devenirea literaturii ori să propună ierarhii valorice folosind criterii exclusiv estetice, ci proiecte naționale, care își asumă, explicit ori implicit, sarcina de a imagina coerența, vechimea, continuitatea, autarhia și mai ales potențialul identitar al unei literaturi care a devenit conștientă de sine abia în secolul al XIX-lea.

Prestigiul pe care aceste lucrări l-au avut (și în bună măsură îl mai au) a dus la asumarea lor ca adevăr obiectiv, ca tablou pozitivist, nu ca niște înscenări erudite care construiau o imagine a literaturii naționale de care era nevoie în epoca respectivă; prin urmare, generații la rînd vor prelua pios listele, criteriile, ierarhiile, canonul construit de istoriile literaturii. Dintre toate, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui G. Călinescu este, de departe, cartea intens fetișizată, sanctificată. În primul rînd, datorită calităților excepționale ale criticului; în al doilea rînd, pentru că ea a fost interzisă în timpul comunismului și apoi i s-a refuzat reeditarea decenii la rînd, exercitînd o fascinație pe care nici o altă carte de istorie literară nu a mai inspirat-o. Este și astăzi, de departe, titlul cel mai prestigios. Dar istoria călinesciană e orice, numai un manual nu. Ea nu descrie, ci, mai ales pentru partea veche și premodernă a literaturii, inventează, imaginează valoarea cu instrumentele moderne ale prezentului. Întreaga construcție a lui Călinescu e o formă de reacție la contextul politic și social al momentului în care a apărut cartea: anul 1941, un moment dramatic pentru România, care abia pierduse, în iunie-august 1940, în urma unor înțelegeri ale marilor puteri (Pactul Ribbentrop-Molotov, Dictatul de la Viena, Acordul de la Craiova), peste o treime din teritoriu: Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, apoi Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Reacția lui Călinescu este de a folosi criteriul estetic pentru a trasa o hartă a valorilor românității. Statul național obținut în 1918 nu mai există, sugerează criticul, dar granițele politice sînt mobile prin definiție. Nu și cele cultuale și spirituale. Cultura conferă identitate națională, nu tratatele sau dictatele politice: „Avem o strălucită literatură, care, pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una și indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român”. Prin urmare, a demonstra continuitatea, organicitatea literaturii naționale devine vital, e un act de patriotism, un gest motivațional, care afirmă că războiul și răpirea unor teritorii sînt efemere și că România va rămîne „indivizibilă”, asemenea literaturii pe care a produs-o în secole. Sub această tensiune, Călinescu găsește soluția în „metoda retroactivă”. Cea mai bună analiză a acestei practici îi aparține lui Mircea Martin într-o lucrare care a apărut în plină ofensivă a protocronismului, G. Călinescu și „complexele” literaturii române (1981), unde observă că analogiile lui Călinescu sînt retroactive, pornind dinspre modernism către tradiție, aceasta fiind „descoperită de la capătul ei apropiat, cu alte cuvinte dinspre prezent către origini”. Într-o literatură în care modernitatea a fost cucerită prin salturi calitative uriașe, acesta este singurul scenariu care poate umple golurile, imaginînd o continuitate în sens invers, dinspre prezent către trecut, dacă cea firească, dinspre trecut către prezent, nu a fost posibilă. Prin urmare, Istoria călinesciană este construită în așa fel încît să ofere imaginea compensatoare a unei Românii Mari culturale, literare, producătoare de valori universale. În mod evident, spiritul ei este unul naționalist, ideea esențială fiind că esteticul, deci valoarea legitimează naționalul. Poate nu e întîmplător că marea sinteză a putut fi reeditată în România abia în 1982, cînd orientarea oficială a ceaușismului era naționalismul faraonic.

Or, tocmai această carte, seducătoare, sclipitoare, provocatoare, dar, ceea ce se ignoră adesea, dependentă de climatul politic și ideologic al epocii în care a apărut, a reprezentat modelul absolut al criticii noastre decenii la rînd. Toți marii critici postbelici s-au revendicat, într-un fel sau altul, de la Călinescu, au visat sau au făcut eforturi explicite să fie percepuți drept „călinescieni”. Tot ea a impus, cred, nu numai prejudecata că orice mare critic trebuie să dea sau măcar să încerce să ofere o istorie a literaturii naționale, ci a oferit o autoritate absolută, remanentă și azi, genului istoriei literaturii. Nici un alt fel de sinteză nu capătă automat, indiferent de reușita sau eșecul său, un prestigiu atît de mare. Fascinația sintezei persistă și azi. Ion Negoițescu (un anticălinescian, cel puțin în intenții), Ion Rotaru, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Dumitru Micu, recent Mihai Iovănel (chiar dacă de pe poziții ideologice post-marxiste) au scris astfel de lucrări după 1990. Ispita este mare, întrucît orice istorie a literaturii este, implicit, un exercițiu de putere: ea propune o ierarhie, comite niște liste, operează cu niște criterii pe care le socotește absolute.

Mai comit cîteva truisme, care pot suna însă, în cercurile ultraconservatoare, a fluierături în biserică. Literatura română are o etapă pre-națională (ceea ce numim îndeobște „literatura veche”, parte a unui areal cultural și mai ales confesiv, cel al ortodoxiei răsăritene, al culturii post-bizantine), una națională (a doua parte a secolului al XIX-lea, prima parte a celui de al XX-lea, cu reveniri în ultimele decenii comuniste) și cea pe care o traversează acum, nu post-națională, ci trans-națională. Prin urmare, și sintezele care o descriu depind de aceste orientări. Istoria literaturii este o construcție labilă: nu are reguli fixe, dar, mai ales, nu se poate face dintr-o perspectivă neutră. Nu există înscenare pasivă a trecutului. Orice istorie a literaturii e, deci, o formă de prezentism. Altfel spus, un exercițiu care reconstruiește trecutul în funcție de dilemele, interesele ideologice și valorile prezentului. Cîtă vreme România e parte a UE, un proiect politic, ideologic, economic, administrativ și, nu în ultimul rînd, cultural, literatura română nu are cum să rămînă blocată într-o epocă revolută. Iar istoria literaturii este și ea obligată să se replieze, să țină pasul cu literatura propriu-zisă, care a absorbit și la nivel tematic, și la nivel de imaginar, de limbaj, transformările acute din ultimele decenii. Dacă ieri păcătuia prin exces naționalist, istoria literaturii române păcătuiește azi prin preluarea necritică a clișeelor ideologice actuale, prin scrutarea tradiției în căutarea unor teme la zi, prin cultivarea unor epifenomene, a unor subiecte marginale, care să răspundă șablonului multicultural, „politic corect”, pe scurt: noilor ideologii care vin din spațiul occidental.

Teoretic cel puțin, dată fiind răfuiala furibundă cu trecutul, violența „cancel culture”, istoria literaturii naționale pare un proiect desuet. Practic, însă, ea rămîne o prejudecată de succes. Pus pe orice copertă, titlul Istoria literaturii române va stîrni nu doar interes, ci și dezbateri, polemici și, pe moment cel puțin, va conferi autoritate.

Bogdan Crețu este istoric literar și scriitor. Profesor univ., director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Cornul Inorogului (Editura Polirom, 2021).