În sănătate, datul cu părerea fără competență poate să se dovedească un virus periculos. Cînd îi infectezi cu neștiință și pe alții, îi poți convinge să ia decizii medicale nocive nu doar pentru ei sau copiii lor, ci și pentru comunitate. Amploarea tot mai mare pe care o ia mișcarea antivaccin în lumea civilizată e cel mai bun exemplu. Iar epidemia de rujeolă din România nu poate fi oprită fără a trata și o parte importantă a etiologiei ei: sportul național al datului cu părerea fără de știință. 

Chiar înainte să încep să scriu aceste rînduri, am citit cum autoritățile statului New York au spus că așa nu se mai poate și au impus vaccinarea obligatorie împotriva rujeolei. Vor să oprească o epidemie concentrată în rîndul comunității de evrei ultraortodocși din Brooklyn. Este cea mai dură măsură impusă de un stat federal pe această temă și au impus-o după ce epidemia a atins numărul de 465 de cazuri în 19 state. New York-ul a impus vaccinarea obligatorie nu după ce lucrurile au scăpat de sub control, ci înainte să fie prea tîrziu.

În 2019, Organizația Mondială a Sănătății a listat mișcarea antivaccin drept una dintre cele mai importante zece amenințări globale asupra sănătății.

În România însă, epidemia de rujeolă a scăpat de sub control de mult. Iar de vină este o mișcare antivaccin care funcționează după reguli asemănătoare celor din Statele Unite. Epidemia noastră a fost declarată în urmă cu doi ani și jumătate. De-atunci au fost înregistrate 16.293 de cazuri de rujeolă, iar 62 dintre bolnavi au murit. Majoritatea erau bebeluși nevaccinați.

Proiectul Legii Vaccinării, elaborat de Ministerul Sănătății, este blocat în Parlament de un an și jumătate. Chiar dacă trecuse rapid de Senat, s-a împotmolit la Camera Deputaților.

În paralel cu epidemia de rujeolă, segmente tot mai mari din populația României sînt afectate de o „epidemie de antivaccinism“. Pe de-o parte, sînt părinții din mediul urban, mai ales mămicile, pasionate de tot ce poartă etichetele „bio“ sau „organic“. Cei obsedați să trăiască tot mai „verde“ și care au dus teama de sintetic la un nivel atît de înalt, încît au început să pună sub semnul întrebării toate achizițiile medicinei moderne, pentru că nu sînt „naturale“. Sînt cei care o urmăresc pe Olivia Steer, dar și pe alte influencerițe din aceeași categorie, mai puțin faimoase.

Pe de altă parte, cel puțin la fel de numeroși sînt părinții cu frică de Dumnezeu, creștinii ultraortodocși, care au aflat, în unele cazuri, chiar de la biserică, de la preoți sau reprezentanți ai unor organizații religioase, că trebuie să-și ferească musai copiii de vaccinurile periculoase. În cazul vaccinării HPV, s-a ajuns atît de departe încît arhiepiscopul Sibiului, Laurențiu Streza, a folosit pastorala dedicată prăznuirii Sfîntului Nicolae, în decembrie 2008, pentru a le cere părinţilor prezenți să respingă campania de vaccinare a elevelor de clasa a IV-a. Streza a făcut mai multe afirmaţii fără acoperire, cu privire la siguranţa serului: „nu există studii privind efectele adverse asupra fertilităţii“; „posibilitatea ca vaccinul să provoace sterilitate ar transforma campania începută într-o tragedie naţională de proporţii“, „s-au înregistrat efecte adverse la circa 83% din cei vaccinaţi, fiind raportate chiar cazuri mortale!“.

De la predica lui Streza și pînă în zilele noastre, nișa reprezentată de părinții care se opun vaccinării celor mici a tot crescut. Dar reacția autorităților n-a prins-o niciodată din urmă. Autoritățile europene ne-au avertizat de mai multe ori că ar trebui să acționăm ca să nu „înviem“ boli care nu mai fac de mult ravagii în lumea civilizată. Dar România a rămas pe loc.

La mitingurile antivaccin, simbolurile religioase și cele naționaliste se amestecă. Există o serie de bule care se suprapun în așa mare măsură că aproape coincid: Coaliția pentru Familie, antivacciniștii, oponenții educației sexuale, susținătorii referendumului homofob. Ideologii diferite au prins rădăcini pe același teren fertil. Aceiași oameni care se plîng că statul le bagă pe gît vaccinarea și că decide în locul lor au vrut să le impună altora, prin referendum, pe cine și cum să iubească.

Antivacciniștii înfocați au propriile resurse de informare și, de cele mai multe ori, preferă site-urile recunoscute pentru ritmul în care diseminează fake news. Dincolo de suprafață, ceea ce fac astfel de site-uri este tocmai să hrănească predispoziția publicului lor pentru a îmbrățișa teorii ale conspirației.

Nimeni n-are o rețetă 100% eficientă pentru a comunica împotriva vaccinării, dar autoritățile ar trebui să înceapă de la a înțelege motivele pentru care părinții – fie fani ai Oliviei Steer, fie ai altor bloggerițe care dau sfaturi de parenting și nu cred în știință (există o listă întreagă), fie îndrumați greșit chiar de reprezentanți ai credinței lor – ajung să aibă atitudini antivaccin.

Pe rețelele sociale, părinții sînt expuși tot mai des la mesaje antivaccin, pe măsură ce noii ambasadori ai „antivaccinismului“ își asumă misiunea de a duce mai departe „adevărul“ lor, pe care îl cred „salvator de vieți“. Autoritatea științifică este pusă sub semnul întrebării, antivaxxerii înrăiți nu contenesc să scrie articole despre cum medicii sînt vînduți industriei farmaceutice.

În social media, doi din cinci părinți cu copii mici sînt expuși mesajelor negative privind vaccinarea, după cum arăta un studiu al Royal Society for Public Health la începutul acestui an. Această expunere substanțială la mesaje privind vaccinarea poate influența în timp atitudinile lor privind vaccinarea: adesea repetarea unor mesaje este confundată cu acuratețea acestor mesaje, un fenomen cunoscut drept efectul adevărului iluzoriu. Chiar și atunci cînd oamenii știu că un mesaj nu este adevărat, dacă îl repeți de suficient de multe ori, pot începe să l creadă.

În spatele tuturor refuzurilor părinților, fie că sînt mediate de Olivia Steer sau de comunitatea ultraortodoxă, stă întotdeauna frica. Ca și părinții care spun „da“ vaccinării, și cei care o refuză vor același lucru: să-și protejeze copiii. Miza nu este neapărat să le explicăm părinților care urmează să ia o decizie de ce nu ar trebui să se teamă de vaccinuri, ci mai ales să-i învățăm să-și gestioneze această frică astfel încît să nu pună în pericol viața copiilor, ai lor sau ai altora.

Mulți dintre cei care încearcă să îi readucă pe antivacciniști pe „calea cea dreaptă“ cred că totul se reduce la o simplă problemă de educaţie ştiinţifică. Antivacciniştii ar fi încurcat borcanele cu fapte, aşa că trebuie să fie corectaţi. Da, științific vorbind, este clar că antivacciniştii nu au dreptate, dar nu e înţelept să-i numim iraţionali. Asta va avea un efect de bumerang. Mai mult decît faptele ştiinţifice, ce le lipseşte este încrederea în autorităţile care produc şi diseminează ştiinţă în mod tradiţional.

Să nu uităm şi că antivacciniştii au argumentele lor „ştiinţifice“, au personalităţi medicale obscure care le susţin cauza şi acuză, ca şi ei, conspiraţia mondială a industriei farma, au cărţile lor pseudoştiinţifice la care se raportează ca la o biblie. Pentru noi e o pseudoştiinţă. Pentru ei, nu.

Și atunci, ce-i de făcut? Întîi de toate, mesajele trebuie personalizate. Ghidurile medicilor canadieni sugerează folosirea interviului motivațional, pentru a afla întîi de toate care sînt motivele pentru care părinții vor să refuze vaccinul.

Apoi, ar trebui să încetăm să privim toate persoanele care înclină spre a refuza vaccinarea ca fiind „antivaxxeri“. „Antivaxxerul este un spectru“, scrie Joshua Greenberg, directorul Școlii de Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Carleton. Greenberg și echipa lui studiază de ceva vreme care sînt cele mai eficiente din strategiile de comunicare pro-vaccinare. „Este ca un personaj într-o narațiune. Și tindem să exagerăm intensitatea problemei.“ În schimb, cercetătorii definesc două grupuri: antivaxxerul (se opune că tărie vaccinării), categorie în care intră cam 1-3% din populația unei țări vestice, și „scepticul privind vaccinarea“, categorie în care poate intra pînă la o treime din populație. Aceștia din urmă sînt cei cu care vrei să vorbești, pentru că opinia lor nu este cristalizată încă 100%.

Greenberg susține, de asemenea, anecdotele și apelul la experiențele personale. Ideea este foarte controversată în cercurile științifice. Dacă începi să contrazici o anecdotă cu alta, nu joci același joc? Mai ales dacă ești un medic care încearcă să-și convingă pacientul. Însă, în fapt, nuanțele sînt importante. Vrei să convingi sau să informezi doar? După cum spune Greenberg, „statisticile în sine nu sînt tocmai convingătoare. Prin povești am comunicat despre risc de la bun început, așa înțelegem cu toții lumea în care trăim. Trebuie să găsim echilibrul între povești și dovezi“. Dacă încerci persuasiunea, dovezile anecdotice funcționează mult mai bine decît statisticile. 

Alexandra Nistoroiu este jurnalistă la Libertatea.

Foto: flickr