Cui i-e frică de căsătoria gay?
Gay marriage killed the dinosaurs (Căsătoria gay a omorît dinozaurii) – aşa se numea, prin 2004, un grup de pe Facebook, care îi lua peste picior pe cei care erau împotriva căsătoriei gay, pe motiv că ar fi distrus lumea tradiţională. Pe atunci, Facebook era deschis doar utilizatorilor din Statele Unite, unde căsătoria gay nu era legală decît în Massachusetts, în timp ce Vermont permitea parteneriatul civil. La ora actuală, căsătoria gay este legală în 13 state americane şi în Washington, DC, iar cinci state au introdus parteneriatul civil. O treime din populaţia Statelor Unite trăieşte acum în state în care este posibil ca persoanele de acelaşi sex să se căsătorească. Pe parcurs, s-au mai redefinit şi termenii discuţiei: a devenit din ce în ce mai clar că parteneriatul civil este un compromis, pentru că nu le oferă membrilor comunităţii LGBT (acronim de la lesbian, gay, bisexual, transgender) decît o parte dintre beneficiile căsătoriei civile şi, mai ales, îi desemnează drept cetăţeni de categoria a doua. Mai este mult pînă cînd căsătoria gay va fi legală în toate statele americane, dar Curtea Supremă a hotărît, luna trecută, că toate căsătoriile oficiate la nivel de stat vor fi recunoscute şi la nivel federal, declarînd neconstituţională o lege din 1996 – Actul de apărare a căsătoriei –, care definea căsătoria la nivel federal ca fiind doar între un bărbat şi o femeie.
Un sondaj realizat de Pew Research Center în luna martie 2013 arată că 49% dintre americani acceptă căsătoriile gay, iar 44% sînt împotrivă, faţă de 2004, cînd 31% erau pentru şi 60% erau contra. Numărul susţinătorilor căsătoriei gay a crescut, deci, considerabil în ultimii ani, mai ales printre tineri. Pentru mulţi dintre cei născuţi după 1980, interzicerea căsătoriilor gay pare la fel de absurdă precum interzicerea căsătoriilor interrasiale, care încă mai era în vigoare în unele state americane, în anii ’60. Această schimbare de atitudine se reflectă şi la nivel politic. Barack Obama şi-a afirmat susţinerea pentru căsătoria gay abia spre finalul primului mandat, după ce iniţial acceptase doar parteneriatul civil. Majoritatea republicanilor şi susţinătorii lor sînt în continuare împotriva oricărui fel de parteneriat pentru cuplurile gay, deşi un exemplu recent arată că se poate şi altfel. În urmă cu cîteva luni, Rob Portman, un senator republican din Ohio (un stat unde cuplurile de acelaşi sex nu se pot căsători) a anunţat că susţine căsătoria gay pentru că fiul său este homosexual.
Într-o ţară foarte divizată politic, precum e Statele Unite, căsătoria gay complică diferenţele ideologice. Acum pare natural ca suporterii căsătoriei gay să fie cei care se consideră progresişti, pe cînd cei mai conservatori se opun. Dar este o situaţie paradoxală pentru că, pînă la urmă, căsătoria este o instituţie tradiţională. Iar cînd cer să fie incluse în această instituţie, cuplurile gay îi confirmă şi mai mult importanţa. Un act cu adevărat radical ar fi să ignore complet ideea de căsătorie, cum se întîmpla în anii ’60 şi ’70, cînd cultura gay se definea ca făcînd parte din revoluţia sexuală. După cum remarca şi Cristian Ghinea în rubrica sa, acum cîteva săptămîni, simplul fapt că vorbim despre căsătoria gay este o victorie a instituţiei burgheze a căsătoriei.
Aici ar fi de folos un pic de istorie: cînd şi de ce a apărut ideea căsătoriei gay? Conceptul în sine a început să fie discutat de-abia la sfîrşitul anilor ’80, după ce epidemia de SIDA a afectat foarte mult comunitatea gay, iar cei bolnavi şi prietenii lor au fost nevoiţi să-şi pună tot felul de probleme grele legate de drepturi pe care le au doar membrii familiei: posibilitatea de a vizita rudele la spital, de a le trece pe aceeaşi asigurare medicală sau problema moştenirii. În 1989, jurnalistul Andrew Sullivan a publicat în revista The New Republic un articol foarte controversat – „Here Comes the Groom: A (Conservative) Case for Gay Marriage“ –, în care afirma că, dacă homosexualii şi lesbienele ar avea dreptul de a se căsători, ar cîştiga şi ei, şi statul, pentru că aceste căsătorii ar duce la „coeziune socială, linişte emoţională şi prudenţă financiară“. Sullivan a formulat, aşadar, un argument conservator, din poziţia lui de homosexual catolic şi de dreapta, şi a fost atacat ani la rînd nu doar de criticii de dreapta, convinşi că instituţia căsătoriei nu putea fi redefinită fără a fi distrusă, ci şi de cei de stînga. Dintre aceştia, mulţi veneau din contracultura gay a anilor ’60 şi nu doreau să facă parte din mainstream, acceptînd ideea tradiţională de căsătorie.
Sullivan a recunoscut de la început că membrii comunităţii gay, care trecuseră printr-o lungă perioadă de discriminare, atacuri şi insulte, nu aveau să fie de acord cu propunerea lui. Dar a mizat pe faptul că pînă şi cei mai radicali dintre ei ar fi apreciat avantajele căsătoriei gay, mai ales după anii tumultuoşi ai epidemiei de SIDA. Treptat, grupurile de activişti LGBT şi-au însuşit argumentele lui Sullivan şi le-au dezvoltat, definind căsătoria ca un drept al cetăţenilor. Faptul că statul nu le acordă acest drept tuturor – susţin ei – duce la discriminare. Cuplurile care nu sînt lăsate să se căsătorească nu au acces la drepturile date de căsătoria civilă: moştenire, custodia comună a copiilor, proprietatea bunurilor comune, reduceri la impozite pentru familii, naturalizarea în ţara partenerului etc. Iar aspectul legal este strîns legat de impactul psihologic. Un studiu din 2010 arată că, odată ce ştiu că au posibilitatea de a se căsători civil, membrii comunităţii LGBT se simt mult mai în siguranţă în societate, pentru că nu mai sînt discriminaţi şi expuşi la acte de violenţă psihică sau chiar fizică.
Dacă impactul pozitiv al căsătoriei gay asupra cuplurilor homosexuale este clar, ce impact are asupra heterosexualilor? Un argument standard împotriva căsătoriei gay este că ar avea un efect negativ asupra societăţii în general, de la copiii crescuţi de doi taţi sau de două mame, pînă la cuplurile heterosexuale din jur. Aceste argumente erau greu de demontat la începutul dezbaterii, cînd încă nu existau suficiente date despre cuplurile gay căsătorite. Dar în ultima vreme, de cînd căsătoria gay a fost legalizată în mai multe ţări (Olanda, Belgia, Spania, Canada, Africa de Sud, Norvegia, Suedia, Portugalia, Islanda, Argentina, Danemarca, Brazilia, Franţa şi în curînd şi Marea Britanie), au apărut din ce în ce mai multe studii despre viaţa familiilor formate din doi bărbaţi sau două femei. Bazîndu-se pe asemenea studii despre adopţia copiilor de către cuplurile gay, Academia Americană de Pediatrie a concluzionat că un copil crescut de un cuplu gay nu are nici un dezavantaj faţă de un copil crescut de un cuplu heterosexual şi a declarat, în martie 2013, că susţine legalizarea căsătoriei gay.
De asemenea, un articol publicat recent în revista americană The Atlantic – „The Gay Guide to Wedded Bliss“ – analizează o serie de studii despre comportamentul cuplurilor gay căsătorite şi propune o teză provocatoare: heterosexualii ar avea de învăţat de la familiile gay. Conform autoarei, Liza Mundy, cuplurile gay căsătorite sînt nevoite să negocieze împărţirea sarcinilor casnice pentru că nu se pot baza pe împărţirea tradiţională a rolurilor: soţia se ocupă de gospodărie, iar soţul o ajută din cînd în cînd. În schimb, cuplurile gay negociază împărţirea sarcinilor în funcţie de preferinţe şi abilităţi – o metodă care ar putea fi adoptată şi de heterosexuali, ca să aibă căsnicii mai trainice, bazate pe egalitate. În plus, spune Mundy, faptul că se vorbeşte atît de mult de importanţa căsătoriei gay creează mai multă publicitate în jurul instituţiei căsătoriei şi o face să pară cu adevărat importantă, într-o perioadă în care mulţi heterosexuali preferă să locuiască împreună, fără să-şi oficializeze relaţia.
Aceste studii – care arată că, de fapt, căsătoriile gay nu au deloc efecte negative – merită mult mai multă atenţie din partea politicienilor din toate ţările, inclusiv a celor din România, care sînt împotriva căsătoriei gay şi fac tot felul de declaraţii fără nici o legătură cu realitatea. Totodată, noi, cetăţenii, am putea face un exerciţiu de empatie să ne întrebăm cum ar fi să ne fie interzisă căsătoria civilă cu persoana iubită, din cauza orientării sexuale, care nu este aleasă şi care nu-i afectează personal pe ceilalţi. Iar cînd vine vorba de a legaliza numai parteneriatul civil, după cum s-a propus recent, să ne întrebăm dacă are sens să facem un asemenea compromis – să le dăm cuplurilor gay acces doar la o instituţie intermediară, nu şi la căsătoria civilă, care ar fi rezervată pentru heterosexuali. Pînă la urmă, putem să vedem foarte bine ce s-a întîmplat în alte ţări: căsătoria gay nu a dus la sfîrşitul lumii, nici nu a omorît dinozaurii, ci doar le-a dat tuturor cetăţenilor drepturi egale.
Casiana Ioniţă are un doctorat în film şi cultură franceză de la Columbia University din New York. Este consultant la Council for European Studies din New York şi traducător.
Foto: Silviu Gheţie
