În fiecare zi cînd mă îndrept spre birou mi se întîmplă să uit uneori că viața nu e, pînă la urmă, decît o serie de pași pe care îi fac, că, de fapt, lucrurile sînt mult mai simple, poate chiar banale, că dincolo de zumzetul nostru cotidian nu se află nimic și că, în fond, nu trăim decît repetiții. Poate că nu există spontaneitate în trezitul dimineața, ritmul în care respirăm e întotdeauna supus unor reguli biologice, felul în care ne îmbrăcăm are, și el, în spate, o întreagă suită de motivații și condiționări, felul în care vorbim și ne comportăm este, de asemenea, oglinda unei educații, a unei șanse, iar educația presupune mai întîi învățare, adică reguli, repetiții, rețete, algoritmi, iar mai apoi detașare, adică interpretare, comentariu, critică, amendare. Pînă și computerul pe care îl utilizăm se folosește de condiționări (rutine) pentru a ne ajuta in cele mai creative munci. Însă acesta își face pur și simplu treaba, fără a cerceta. El este, cu alte cuvinte, un instrument, nu un editor. Rețelele neuronale, din ce în ce mai avansate, sînt antrenate pentru a recunoaște lumea din jur prin hrănirea lor repetată cu mii de imagini și, în urma acestui proces, o mașină poate distinge, să zicem, o pisică de un cîine, însă fără a înțelege, deocamdată, ce este o pisică sau ce este un cîine. Pentru a ajunge acolo este nevoie de altceva. O formă de antrenament fără conținut nu va produce niciodată sens, viață, ci doar referință abstractă.

Se spune că, în natură, toate corpurile (animate sau inanimate) au propria lor vibrație, propria lor frecvență, propriul lor murmur, poetic vorbind. În general, această vibrație este definită ca fiind o variație în timp a unei mărimi specifice unui sistem. De obicei această variație se produce în jurul unui punct de echilibru și este întotdeauna exactă. În perioadele mele de instabilitate mintală, ritualul (sau această variație precisă, acest balans, acest fel în care ating și aranjez un obiect, în care verific, recitesc și rescriu un text pînă devine infinit și dispare) mă ajută să-mi restabilesc echilibrul, să-mi asigur o poziție, să-mi confirm o identitate înăuntrul maladiei. Este o formă de apărare, dar și o autoagresiune necesară pentru a interpreta lumea din jur și pentru a mi-o face mai sigură. Consistența și amploarea sînt date de nesiguranța cu care mă autoevaluez în raport cu lumea. Cu cît sînt mai anxios, cu atît ritualul de salvare devine mai relevant și mai acut în contextul narațiunii pe care mi-o repet.

Unul dintre cele mai emoționante momente pentru mine a fost atunci cînd mi-am dat seama că trebuie să îl învăț pe fiul meu, bebelușul, ritmul naturii: acum e noapte, acum e ziuă. Primăvară, vară, toamnă, iarnă. Diferența dintre lumină și întuneric. Să îl fac să înțeleagă sensul acestor repetiții, normativitatea lor, calitatea lor fizică și necesară. Ca nou venit pe lume, trebuia să îl adăpostesc, să îi ofer reguli, să îl fac să se adapteze la ceva cu totul și cu totul nou. Cînd îl legănam ca să adoarmă, găsisem ritmul exact, balansul și murmurul care îl ajutau să se odihnească cel mai bine. Era o rețetă pe care o perfecționasem în timp și pe care o puneam pe-atunci, zi de zi, la aceeași oră, în practică. Și funcționa. Nu era loc de improvizații. Schimbarea nu aducea nimic bun, dimpotrivă. Nimic nu se cerea, în acel moment, îmbunătățit.

Prin convenție, s-a stabilit că nota LA este sunetul produs de o oscilație la o frecvență de 440 de hertzi. Să ne imaginăm acum o lume dintr-un univers paralel în care singurul sunet, permis sau (re)cunoscut, este sunetul LA, frecvența de 440 de hertzi. Îmi închipui o sală de concerte din acest univers paralel în care oamenii stau pe scaune și ascultă, ba nu, aud doar un singur sunet. Sunetul LA, frecvența de 440 de hertzi. Și că reprezentarea lor despre muzică este asta și doar asta. Ce se întîmplă atunci cînd cineva are curiozitatea de a schimba frecvența, de a o modula, de a descoperi variațiuni, interpretări și de a face – de ce nu? – chiar excese, erezii?

Între timp, am ajuns la birou. Astăzi trebuie să formatez un document. Nu-i cunosc conținutul, nu mi-a fost nici explicat, nici revelat. Tot ce trebuie să fac este să urmez niște instrucțiuni astfel încît acest document să capete, convențional, o formă. Să arate frumos și să devină, chipurile, lizibil. Nu am timp să îl citesc, nu am voie să întreb. Nu mi se cere să înțeleg, mi se cere să execut. Adică să accept ca acțiunile mele să capete sens în contextul unui text care îmi va rămîne mereu ascuns. Cu alte cuvinte, să-mi asum o ignoranță impusă.

Un coleg de la resurse umane intră în birou și mă întreabă, așteptînd să bifeze răspunsul meu într-un formular: unde te simți tu, Sebastian, cel mai bine? Si-atunci, enervat, nu pot decît să îi răspund, fără ezitare, cu aroganța celui care crede că își cunoaște foarte bine meseria: în cap. Pentru că numai acolo mi se mai pot întîmpla lucruri extra-ordinare.

După care mă aplec peste tastatură și continui: CTRL-C / CTRL-V. Și, din cînd în cînd, mă gîndesc să apăs elegant tasta DELETE. Doar așa, din obișnuință.

Sebastian Sifft este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Copia carbon, aflată în pregătire la Editura Humanitas.