Corectitudinea politică - de la neoconservatori la neolegionari
Corectitudinea politică are deja o istorie în România. Încă din 1994, Horia-Roman Patapievici publica un articol intitulat „Comunismul american” în revista 22, „[A]gentul patogen s-a travestit în haine dragi mentalității americane, și anume în straiele luptei împotriva tuturor discriminărilor, ale luptei pentru drepturile tuturor minoritarilor; s-a deghizat, adică, în corectitudinea politică. Corectitudinea politică este, în fond, comunismul american”.
A fi corect politic însemna să acorzi și să respecți drepturi ale minorităților – fie femei (sic!), persoane cu altă orientare sexuală decît cea care conduce la reproducere, grupuri etnice, persoane cu dizabilități, alți minoritari. Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Adrian Papahagi, Cătălin Avramescu și mulți alți intelectuali care au dominat scena culturală românească în deceniile post-1990, toți bărbați, au cultivat în diferite forme perspective critice asupra corectitudinii politice, legînd-o de „comunism”. „Situarea corectitudinii politice în paradigma simbolică a comunismului românesc a devenit în ultimele două decenii un clișeu ritualic al neoconservatorilor români”, scrie Mihai Iovănel.
De ce este legată corectitudinea politică de „comunism” de către neoconservatori? Pentru că termenul „comunism” are conotații negative, multiplicate exponențial după decembrie 1989, ca semn al unei respingeri integrale a tot ceea ce s-a întîmplat în România în intervalul 1945-1989. Atitudinea fundamentală are în subtext mesajul „Comunismul este rău, capitalismul este bun”. Bizar mesaj, întrucît el aduce aminte de expresia satirică a lui George Orwell din Ferma animalelor, „Four legs good, two legs bad”.
Criticii „corectitudinii politice” resping valoarea egalității, egalitatea în drepturi, care e o valoare liberală fundamentală, afirmată cel puțin de la Revoluția Franceză, consfințită în documente internaționale majore precum Declarația Universală a Drepturilor Omului sau Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a asigura egalitatea în drepturi, avînd în vedere structura patriarhală a spațiului public, e necesară „acțiunea afirmativă”. În avangarda mișcării postbelice pentru egalitate în drepturi au fost SUA. John F. Kennedy (democrat) a înființat Comisia pentru egalitate de șanse de angajare încă din 1961. Lyndon Johnson a continuat prin măsuri afirmative care au inclus minoritățile rasiale, apoi femeile. Țările nordice în Europa sînt, de asemenea, pioniere în aplicarea practică a principiului egalității în drepturi. Spațiul public românesc post-1990 s-a dezvoltat ca unul patriarhal, dominat de valorile și structurat pe modurile masculine de a percepe, înțelege și acționa. Politicile UE au sprijinit mișcarea emancipatoare internă, contracarînd întrucîtva impulsurile tradiționaliste autohtone.
Adepții incorectitudinii politice pretind „a fi de partea bună a istoriei”, pentru că sînt „anticomuniști”. Ne amintim: „comunist rău, anticomunist bun”. De aici mai e un pas pînă la legitimarea neolegionarismului. Este ceea ce s-a și întîmplat în ultima jumătate de an în România: ascensiunea la putere a formațiunii Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), atacurile antisemite directe (cazul Maia Morgenstern), manifestările violente din preajma locuinței primarului minoritar al Timișoarei (care ne trimit cu gîndul la practici gen „Noaptea de cristal”). Tot ce e anticomunist este considerat legitim de către „disidenții corectitudinii politice”, este încărcat moral pozitiv, este aprobat și legitimat social. Evreii sînt „jidani” și sînt răi prin natura lor, afirmă Mihnea Codrescu, unul dintre autorii website-ului Incorect Politic. „Familia lui Iisus Hristos a fugit din Palestina, în timp ce regele jidanilor de atunci, Irod, a provocat în țară una dintre, dacă nu prima acțiune bolșevică cu care, mai apoi și pînă în zilele noastre, sînt obișnuiți despoții jidovi”. Evreii erau comuniști de pe timpul lui Iisus, adică! Ar fi de rîs dacă nu ar fi de plîns, chiar de jale. Astfel folosite, cuvintele devin arme, fără ca ele să aibă acoperire în realitate, fără corespondență cu realitatea. Ele contează în măsura în care coagulează o comunitate de încredere într-un ansamblu de idei false, dar care creează o siguranță de turmă. Adevărul nu mai înseamnă corespondența cu realitatea. Adevărul înseamnă doar că o mulțime de oameni, anxioși în fața celui diferit, a Celuilalt, cad de acord asupra unei anumite interpretări a realității, indiferent de cît de greșită sau inumană este ea.
Corectitudinea politică este, mai nou, echivalată cu „neomarxismul”. Virtutea cuvîntului „neomarxism” rezidă în faptul că 1) marxismul este mult mai puțin cunoscut decît „comunismul” și 2) atitudinea generalizată din ultimii 30 de ani față de Marx a fost negativă, fiind considerat rădăcina „comunismului”. Neomarxismul e și mai puțin cunoscut, mai abscons. Cîți oameni au citit din neomarxiști precum Antonio Gramsci, Georg Lukacs, Herbert Marcuse și alții?! 0,001%?! Pentru scopurile politice ale celor care folosesc cuvîntul „neomarxism” e cu atît mai bine, pentru că auditoriul va asculta și li se va supune. Ba încă îi va considera deștepți. Așa, e simplu să impui formula „neomarxism rău, antineomarxism bun”.
„Neomarxismul”, ca termen ideologic, nu e o invenție locală, românească, ci e preluat din zona neoconservatorismului american. O serie de reprezentanți ai partidelor de dreapta din România (PMP, Alternativa Dreaptă, Partidul Nouă Republică, AUR etc.) vorbesc despre neomarxism. Ce vrea el să însemne, acest „neomarxism” resemnificat? Înseamnă că majoritarii care sînt și au fost privilegiați social și politic riscă să-și piardă o parte din poziții, întrucît corectitudinea politică vine să confere drepturi și șanse noi minoritarilor. Este un artificiu foarte uzitat acela de a aduce de peste Ocean exemple extreme de situații în care majoritarii au fost năpăstuiți în favoarea minoritarilor. Universitățile americane și cele vest-europene, dar nu numai, au politici de șanse egale, astfel încît la o pregătire similară dau întîietate în angajare femeilor sau afro-americanilor sau persoanelor cu dizabilități etc. Este o măsură reparatorie minimală pentru inechitățile structurale care persistă de secole. Este esența noțiunii de „acțiune afirmativă”. Sensibilitățile criticilor corectitudinii politice sînt atinse foarte ușor. Ei nu reacționează deloc la lezarea intereselor profesionale ale minoritarilor. Mihai Iovănel dă un exemplu elocvent. Poeta Medeea Iancu a recitat la Botoșani un text feminist (în 2018) care a folosit polemic un vers vechi al lui Marius Ianuș. Dacă Ianuș fusese apărat în România literară, Medeea Iancu a fost pusă la punct în aceeași revisă a Uniunii Scriitorilor, pentru că „avusese imprudența «impardonabilă» de a scandaliza cu aceleași cuvinte care lui Ianuș îi fuseseră apărate invocîndu-se autonomia estetică”. Minoritarii înțeleg foarte bine această situație pentru că au trăit episoade similare.
„Ideologia de gen” este o altă invenție, ea însăși ideologică. Criticii corectitudinii politice contestă legitimitatea distincției dintre sex și gen, invocînd cazuri de persoane transgender și posibilitatea schimbării de sex. O minoritate infimă a oricărei populații e alcătuită din persoane transgender și bunăstarea lor depinde de înțelegerea societății. A fi transgender nu e o alegere. Nu voi intra aici în detalii, ci voi sublinia doar faptul că necunoașterea fenomenului conduce la dezvoltarea unor temeri care sînt instrumentalizate politic. Una dintre cele mai malefice consecințe ale acestei instrumentalizări este încercarea de a împinge și a le închide pe femei în zona rolului reproductiv. Astfel, femeia devine femelă și este idoliatrizată în rolul ei de mamă, de purtătoare de grijă, de îngrijitoare. Separarea tradițională bărbat-aducător-de-pîine-în-casă și femeie-purtătoare-de-grijă-a-familiei este fixată prin nerecunoașterea diferitelor tipuri de masculinități și feminități, a complexității ființelor umane, a multiplelor roluri pe care le avem și pe care simțim să ni le asumăm. Sîntem puși cu toții în cutia rigidă a gîndirii binare. Există multe femei care își asumă roluri masculine, așa cum există mulți bărbați caracterizați prin trăsături și roluri asociate femininului.
Este uimitor cît de dificil este pentru o majoritate să vadă în femei nu doar obiecte sexuale și animale de reproducere, ci oameni, dotați cu toate calitățile umane, dar parțial diferite și adesea complementare. Este uimitor cum multe femei interiorizează ele însele diferența ca inferioritate (uneori, mai rar, ca superioritate). De altfel, definiția mea preferată a feminismului este „acea concepție conform căreia femeile sînt oameni”. Nu e deloc deplasată, avînd în vedere că în Evul Mediu a existat o dispută intelectuală legată de întrebarea „Sînt femeile oameni sau nu?”. Mai tîrziu, romantismul le-a asimilat fie îngerilor, fie demonilor. Mai aproape de noi, Emil Cioran considera că „Femeile sînt niște nulități simpatice”. Azi, neoconservatorii și neolegionarii încearcă încătușarea lor în roluri reproductive strîmte, ignorînd calitățile lor de ființe complexe și ceea ce vor femeile ca oameni.
Opoziția majoritate-minorități cu care operează criticii corectitudinii politice e una falsă, întrucît orice majoritate este alcătuită din minorități. Ea este și periculoasă întrucît țintește o falsă definire a democrației ca simplă „putere a majorității”. Un regim democratic nu înseamnă dictatura sau tirania majorității, ci doar folosirea regulii majorității în procedurile sale. Protecția drepturilor minorităților este parte a fundamentelor regimului de democrație liberală pe care l-am construit în ultimii 30 de ani. Compromisul, îmbinarea intereselor, consensul și nu impunerea cu forța sînt metode proprii de guvernare democratică.
Mișcarea criticilor corectitudinii politice în România a devenit deja amenințătoare, la propriu (episodul care a țintit-o pe Maia Morgenstern e grăitor). Discursul AUR indică și el faptul că România riscă să alunece spre o politică tot mai contondentă, extremă, neolegionară. Întrebarea care se pune este dacă vrem să trăim într-o societate democratică, în care conflictele și interesele se rezolvă prin dialog și compromis, sau într-o societate șoșoacă în care se țipă, se amenință, se iau oameni la bătaie, se instigă la ură și se dau simionice capete în gură în loc de soluții negociate.
Liliana Popescu este profesor universitar la SNSPA Bucureşti.
