Acum mai bine de trei decenii obișnuiam să răsfoiesc din curiozitate Forum – Revista învățămîntului superior, al cărei prim număr din fiecare an prezenta lista cu probele la admiterea în universitățile din țară. Îmi plăcea să dau peste nume de facultăți la care cu greu m-aș fi gîndit ca la o opțiune reală pentru următorii ani din viața mea. Am făcut deseori exerciții de imaginație despre cum ar fi să studiez la Facultatea de Silvicultură sau la Institutul de Marină. Îmi proiectam în minte o potențială carieră în domeniul studiat, dar, cumva, nu reușeam să mă văd nici pierdut prin păduri și nici stînd cu lunile pe oceanele lumii, cu toate că-mi plac copacii și am o admirație aparte pentru oamenii mării.

Unii dintre colegii mei aveau puține îndoieli. Îi invidiam pentru hotărîrea lor și pentru că știau încă din adolescență ce aveau să facă pentru tot restul vieții. Fie erau convinși de viitorul lor, fie aveau o capacitate limitată de visare. Vise lipsite de consecvență, oricum, vise abstracte pentru că aspiram la meserii despre care nu știam mai nimic, nu departe de cele în care ajungeam aviator sau altele cu potențial de eroism infantil. Mă speria cînd vedeam siguranța cu care unii voiau să ajungă contabili, chiar dacă înțelegeam latura practică a lucrurilor și-mi dădeam seama că, dincolo de pasiuni, asigurarea unui trai confortabil poate fi cea mai puternică motivație pentru orice absolvent de liceu. Privind în urmă, îmi dau seama că-mi petreceam cea mai mare parte a timpului visînd, imaginîndu-mi lucruri despre care, odată trezit din reverie, știam că nu se vor întîmpla vreodată. Pînă și consultarea acelui ghid era un exercițiu de imaginație.

Cunoșteam matematică și fizică mai bine decît restul materiilor școlare și, prin urmare, aveam avantajul unui spectru larg de facultăți tehnice. Într-un fel, îi transmiteam eului meu viitor: lasă că te descurci tu, faci ceva și o să fie bine. Am luat o decizie fără a simți apăsarea vreunei responsabilități față de mine, cel de peste ani, ca și cînd nu am fi fost aceeași persoană. Eram la vîrsta la care credeam că viața e veșnică și că, orice decizie aș lua, o să existe suficient timp pentru a aplica corecții de traiectorie și de a mă redresa înainte de ireversibil. Ca atunci cînd avionul pleacă mai tîrziu și pilotul transmite pasagerilor cu o voce liniștitoare că vor recupera întîrzierea. Uneori, se întîmplă.

În realitate, nu aveam prea multe dubii. Asemenea multora la acea vîrstă, am fost fascinat de știința prezentată sub formă de poveste, cel mai puternic instrument de stimulare a imaginarului. Cărțile de popularizare, revistele Magazin, Știință și tehnică și, mai ales, serialul documentar al lui Carl Sagan văzut în anii adolescenței cuprindeau toată știința în forma ei spectaculoasă. M-au cucerit cu totul. 

Firește, nici una dintre ele nu prezintă cercetarea științifică dincolo de ceea ce pare, așa după cum nici în revista Forum nu spunea nimeni că, în primul an la Facultatea de Fizică, o să facem cursuri de fizică cu matematica pe care urma s-o învățăm în anul doi. Interesul îmi scădea pe măsură ce cursurile se derulau fără noimă, în care nu regăseam nimic din povestea care mă convinsese s-o apuc pe acest drum. Alături de mulți alți colegi, consideram că orice altceva în afară de fizică era o alternativă mai bună. Cred și azi că Facultatea de Fizică dă cei mai mulți absolvenți care fac cu totul altceva decît domeniul pentru care s-au pregătit. E și un alt adevăr aici. Fizica te învață să înveți mai ușor lucruri noi și să te adaptezi la ele. Cînd a încetat să mai fie o poveste fascinantă, am căutat să merg spre un alt domeniu. Îmi plăceau mult filmele, poveștile spuse într-o formă vizuală, mai mult decît simplul fapt de a fi un spectator, însă trăiam o formă de prizonierat al propriilor mele decizii. A fost momentul unei prime corecții, pe care, din lipsă de consecvență, am ratat-o. Am luat decizia de a continua, aparent, împotriva mersului lucrurilor. Nu doream să demonstrez nimic, nici mie, nici altora. Am făcut-o dominat, însă, de aceleași incertitudini.

Mai tîrziu, am descoperit că activitățile de rutină abundă în munca de cercetare. Continui să crezi că urmează ceva ieșit din comun, așa cum ai văzut în documentare, dar momentul se lasă așteptat. Toată gloria muncii de cercetare se disipă în activități plictisitoare și, nu de puține ori, oameni altădată convinși că viața lor este dedicată științei preferă să pună capăt șirului lung de autoamăgiri și sfîrșesc prin a-și schimba radical domeniul de activitate. Nu e de mirare că, ajunși la patruzeci de ani, ne reapucăm de hobby-urile pe care cîndva ne-am fi dorit să le transformăm în cariere profesionale.

Nu am mai putut să fac film. Fotografia este singurul hobby cît de cît apropiat și o tratez ca pe o dorință reziduală. Îmi place să cred că am găsit în literatură ceea ce căutam de mult. Îmi scriu propriile povești și poate că nu aș fi ajuns aici dacă, în urmă cu trei decenii, nu ar fi fost o decizie luată fără a ține seama de consecințe. O corecție de traiectorie de ultim moment.

Iulian Popa este fizician și scriitor.