„Socrate: […] Dar că aveți păreri schimbătoare voi, cei atotștiutori, este într-adevăr cumplit: înseamnă că nici voi nu ne puteți tămădui, punînd un capăt rătăcirii noastre.“

Așa sună ultima replică a dialogului platonician Hippias Minor. E un cuvînt de încheiere cu totul neobișnuit la Platon. De cele mai multe ori, în atmosfera dialogurilor se poate respira un optimism epistemologic, dar Hippias Minor e o excepție. Însă nu urmăresc o interpretare a dialogului aici, ci țintesc doar următoarea remarcă: Socrate și Hippias discută despre minciună și adevăr, prin extensie – despre bine și rău, iar concluzia descurajantă este că nu poate minți decît cel care știe adevărul, că nu poate face răul decît cel care știe ce-i binele. Însă ar fi teribil să rămînem cu gîndul că Platon promovează teza potrivit căreia cel care știe că face răul îl și face. Atunci ce ne rămîne de înțeles? Părerile schimbătoare de care amintește Socrate, puse, paradoxal, în seama celor care sînt atotștiutori, nu formează decît un corpus de cunoaștere „tehnică”, așadar minoră în raport cu ceea ce s-ar putea numi „cunoașterea Ideilor”. Aceluia care se îndreaptă spre „știința Ideii” îi va fi mereu cu neputință să prefere să facă răul atîta timp cît știe să facă binele.

Altceva, totuși, mi s-a părut marcant în Hippias Minor: amărăciunea acestei replici cu care dialogul ajunge la sfîrșit. Pare că orice perspectivă se închide, se folosește cuvîntul „cumplit” (deinos). Văzută din afară, propoziția e una dintre cele mai reușite ironii ale lui Socrate. Ea împachetează însă o îngrijorare, o nuanță aparte de mîhnire. E regretul că tocmai celor mai știutori, celor mai apți pentru filosofare li se refuză Ideea.

Putem lărgi puțin sfera acestei întristări socratice. Dar mai întîi să convenim că acțiunea este contrariul regretului. Evidența ne transmite că atunci cînd se regretă ceva, se deplînge de fapt inacțiunea, delăsarea. Nu vom regreta neapărat ceva ce am făcut – aceasta o echivalăm experienței, ci ne va părea rău de ceea ce nu am îndeplinit sau, cel mult, de ceea ce am început și nu am mai dus la bun sfîrșit. Ironia socratică persiflează lipsa de interes a lui Hippias pentru o cunoaștere mai profundă. Hippias a început ceva, dar a stagnat pe drumul înspre destinație. Însă cum ar fi să presupunem că deși interesul există, totuși voința nu se coagulează? N-ar fi o prezumție prea îndepărtată de realitate. Faptele nu pot rămîne în intenție. Dacă sînt menite unei cunoașteri superioare, faptele se cer desfășurate.

Regretăm deci ce nu am făcut. Imediat după aceea se poate întîmpla următorul lucru: fantazarea. Sau, mai bine zis, (auto)iluzionarea. Mecanismul e relativ simplu: n-am făcut ce trebuia să fac, mă întorc cu ajutorul imaginației în timp și „repar”. De aici merg în viitor și, cu deplin optimism nejustificat, îmi spun ceva care începe cu „data viitoare…”. Se înțelege că acest tip de fantazare e complet nociv. Efectul va fi unul de înăbușire, de blocare, e încremenirea într-un circuit, e definiția neputinței.

Există însă un alt parcurs posibil. Pentru asta mă întorc la propoziția din Hippias Minor. E acolo un subînțeles: „capătul rătăcirii noastre” e cunoașterea reală, abolirea ignoranței, accesul la Idee. Desigur, e un dialog de tinerețe acesta și Platon încă nu găsise formula cea mai potrivită prin care să dea expresie învățăturii sale despre raportul cu transcendența. Dar punînd această ultimă frază a dialogului în contrapondere cu întreaga filosofie pe care o aflăm la Platon, găsim că echilibrul e de netăgăduit. Deocamdată, însă, acest subînțeles este în Hippias Minor o speranță. Una urmărită cu obstinație, folosită în mod inteligent. Acest uz inteligent al speranței este cel care ne poate păzi și de ispita utopiei, și de cea a nihilismului.  

Dacă, într-adevăr, am admis că acțiunea e contrariul regretului, trebuie acum să fim siguri că acțiunea e una condiționată de folosirea inteligentă a speranței. Dacă am proceda altfel, nu e nici o îndoială că între iluzie și speranță n-ar mai fi vreo diferență notabilă. Pe de altă parte, regretul ca simplă emoție, ca remușcare pentru o greșeală comisă, trece repede și n-are în mod necesar efecte transformatoare. Nu știu să-mi explic speranța că ceea ce ne poate „tămădui”, cum își dorea Socrate, e o cunoaștere a Ideii care ne absoarbe toate acțiunile. Dar sînt sigur că dacă n-ar fi așa, n-am reuși să terminăm niciodată nimic din ceea ce am începe.

Mario Barangea este doctorand în filosofie, cercetător independent al istoriei ideilor.

Foto: wikimedia commons