Înainte de a evoca diferența de tratament între fascismul generic (și formele lui specifice, precum nazismul german, legionarismul românesc etc.) și comunism, ar trebui să fie pusă întrebarea fundamentală: Justiția, și chiar știința juridică în general, sînt ele legitime pentru a judeca, respectiv analiza, fenomenele politice și istorice precum fascismul sau comunismul, fie și în ipostazele lor de crimă politică?
Răspunsul dat în Franța de o mare parte a comunității istoricilor, dar și de profesorii de drept care s-au ocupat de chestiunea crimelor regimului de la Vichy, mai ales a celor comise împotriva evreilor, este „nu“. Asta nu înseamnă că nu există interacțiune între Justiție și istorie, dimpotrivă; dar istoricii urmează adesea modele lansate de societate în general (registrul memorial al unui grup social ori politic), și mai ales de Justiție. Reiese și din titlul sugestiv al lui Enzo Traverso: Le passé, modes d’emploi (Trecutul, mode – și nu mod! – de folosire). Istoricii urmează și ei moda și tendințele ei, pentru a fi în pas cu societatea (și, eventual, pentru a vinde cărți…): ei sînt mai degrabă urmăritori decît înaintași.
Oricum, chiar și atunci cînd sînt solicitați să participe la un proces sau la un act juridic (o lege cu conținut istoric, de exemplu pentru a condamna cutare sau cutare ideologie și practicile ei), asta înseamnă a îngheța interpretarea istorică la un anumit moment al cunoștințelor și ipotezelor științifice, ceea ce este exact opusul științei istorice (al oricărei științe, de altfel). Căci rolul științei, nu-i așa?, e să evolueze în timp și să dezbată, nu să condamne hic et nunc. În Franța, legea Gayssot din 13 iulie 1990, după numele deputatului comunist care a propus-o, care condamnă apologia nazismului, este puternic criticată din acest punct de vedere, mai ales de istorici de origine evreiască și de stînga, cum ar fi Pierre Vidal-Naquet și Madeleine Rebérioux.
Comparația de tratament legislativ între comunism și fascism își are originea, bineînțeles, în soarta istorică a celor două ideologii, fascismul fiind învins militar și politic în 1945, contrar comunismului. Cei care au încercat să justifice diferența de tratament prin specificitatea genocidului evreiesc, precum Elie Wiesel, nu sînt convingători pînă la capăt și, oricum, fiecare crimă de masă are specificitatea ei, deci nu se justifică favoarea acordată specificității Holocaustului; dimpotrivă, evocînd această unicitate, riscăm să atragem nedumerirea și frustrarea celorlalți.
Mult mai convingătoare este analiza discriminării introdusă de istoricii specialiști ai memoriei între „memorii tari“ și „memorii slabe“, adică între comunitățile care au mijloacele de a intenta procese și de a influența legislația și cele care nu dispun de aceste pîrghii. De exemplu, o lege din 2006 pedepsește în Franța negarea genocidului armean. Legea respectivă a fost impusă în scop electoral pentru a atrage electoratul francez de origine ori de etnie armeană. Aș invoca aici cazul exterminării parțiale a țărănimii ucrainene prin înfometare, un act deliberat organizat de Stalin la primăvara lui 1933 care a produs șapte milioane de morți, din care patru milioane de ucraineni. Absent din conștiința publică pînă la crearea statului ucrainean, în 1991, acest episod a devenit mitul fondator al noului stat, tot așa cum genocidul evreiesc devenise mitul fondator al statului Israel. De atunci, negarea acestei foamete a fost penalizată de statul ucrainean. Autoritățile și comunitatea istoricilor au un termen specific pentru a o desemna, luînd, presupun, exemplul Shoah-ului: Holodomor.
În concluzie, diferența de tratament între cele două ideologii este raportul de forță în societate în contextul deciziei. Faptul că unii ultraliberali ar dori acum să tragă foloasele din autodizolvarea comunismului după eșecul lui global în 1989-1991 se datorează nu atît dorinței de a echilibra perspectiva comparată asupra fascismului și comunismului, cît tentativei de a submina indirect protecția socială ai cărei (falși) apărători deveniseră comuniștii – după ce au distrus identitatea națională europeană ai cărei (falși) apărători se declaraseră fasciștii. Contextul de represiune violentă a mișcării sociale de către ultraliberalul Emmanuel Macron în Franța pare propice învățăceilor lui din România (Dacian Cioloș) pentru a distruge puțina legislație socială pe care post-comuniștii (Liviu Dragnea) și aliații lor post-fasciști (Lia Olguța Vasilescu și alți național-comuniști din PRM intrați în PSD) au înjghebat-o în România.
Traian Sandu este profesor de istorie la Universitatea Paris 3 – Sorbonne Nouvelle. Cea mai recentă carte publicată: Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc (Editura Perrin, Paris, Editura Cartier, Chișinău, 2019).
Foto: Roman Boed, flickr