Condamnați la răbdare
Generația din care fac parte este acuzată adesea de lipsă de răbdare. Trebuie să fie ceva cu ea dacă s-a născut în epoca Internetului și a jocurilor video. A crescut într-o lume în care răbdarea joacă un rol mult mai puțin important. N-a fost nevoită să meargă fizic la bibliotecă, a putut să-și aleagă cărțile online. Mereu a reușit să găsească informație cu o simplă căutare pe Google. În ultimul an am fost acuzați și de răspîndirea virusurilor, pentru că n-am fi reușit să respectăm regulile de distanțare socială și n-am fi vrut să așteptăm pînă trece pandemia.
Sînt toate aceste lucruri adevărate? Chiar sîntem noi cei care răspîndesc virusul? Răbdarea e un lucru ciudat, dacă stăm să ne gîndim. Creierul nostru e făcut să caute confort și plăcere, iar răbdarea este mecanismul prin care sîntem motivați să simțim lipsa acestor două lucruri, știind că ele ne așteaptă în viitor. Dar ce se întîmplă cînd nu avem suficientă răbdare? Începem să riscăm mai mult și sîntem mai nefericiți. În loc să stăm cuminți, știind că vom primi ce vrem pînă la urmă, încercăm să grăbim procesul, adesea cu niște rezultate nedorite. Așa cum se zice, graba strică treaba. Dar de ce sînt unii oameni mult mai răbdători decît alții? E clar că nu ne naștem așa, e o abilitate care se dezvoltă în timp. Cînd eram foarte mic, așteptarea era cel mai mare dușman al meu. Orice voiam, voiam în clipa aceea. Îmi amintesc cum mîncam repede un baton de ciocolată și mi-am dat seama că nu așa se face, că e mai bine să-l mănînc încet și să mă bucur de gust. E una dintre cele mai vechi amintiri ale mele și probabil cele mai importante.
În timpul stării de urgență, gîndul că într-o zi vom putea ieși din nou din casă i-a ajutat pe mulți să suporte situația. Oamenii și-au găsit lucruri de făcut între patru pereți, familiile au petrecut mai mult timp împreună, iar școala s-a ținut online. Eu am avut noroc. Trăiesc lîngă cîmp și pădure. Cînd s-a închis totul, în pustiul acela, ieșeam zilnic să alerg. Apoi mă duceam într-un loc sălbatic dinspre șoseaua de centură, lîngă un pîrîu, unde stăteam și ascultam muzică. Chiar dacă mi-a lipsit mult socializarea în timpul acela, am avut timp să fiu doar eu cu mine, să mă gîndesc la lucruri, să citesc și să fac sport. După cîteva luni, cînd totul devenise mai relaxat, am început să-mi chem și prietenii din cartier în locul acela izolat. Vorbeam mult, ne-am adus și niște scaune, era plăcut. Mulți însă n-au avut acest noroc și-a trebuit să stea în casă toată perioada aceea. Cunosc puțini adolescenți care n-au respectat regulile, cei mai mulți chiar s-au temut că s-ar putea îmbolnăvi oamenii dragi din preajmă. Și-au interacționat cît mai puțin posibil, tocmai din frica de a răspîndi virusul. Am fost condamnați așadar la răbdare.
Pentru mine, școala online a fost mai eficientă decît cea fizică, în mare parte datorită faptului că profesorii, cel puțin în prima parte a pandemiei, nu ne-au mai pus să scriem atît de mult. În schimb, am petrecut timp cu folos discutînd materia. În ce mă privește, n-am ținut niciodată minte mai bine scriind după dictare. Or, acum, materialele acestea primite direct pe care le-am analizat apoi în clasa virtuală mi s-au părut un cîștig. Multora nu le-a plăcut însă deloc școala online, din diverse motive. Unora le era dor de colegi, de atmosfera din viața reală, iar alții simțeau că nu se pot concentra ore în șir în fața unui ecran. Pentru profesori a fost de asemenea greu, pentru că mulți elevi făceau alte lucruri în timpul orelor. S-a tot vorbit de cazuri în care elevii intrau, se puneau pe mut, opreau camera și se jucau sau se uitau la seriale. Circulau tot felul de imagini în care, de pildă, cînd se făcea prezența, elevul striga un „Prezent“ amețit dintre pernele în care era scufundat.
Cu toții a trebuit să avem răbdare în lunile acelea. Apoi a urmat ieșirea din starea de urgență și-mi amintesc cît m-am bucurat că am putut să merg din nou în oraș. Vara m-am plimbat de cîteva ori prin Cișmigiu, cu cîțiva prieteni, nu-mi venea să cred că erau posibile aceste întîlniri. Apoi, din toamnă, cînd au crescut din nou cazurile, n-am plecat deloc din cartier timp de patru luni. Nici din casă n-am mai ieșit aproape deloc. A fost pentru mine cea mai grea perioadă din an. Vara se terminase, totul devenea mai urît, eu a trebuit să trec și printr-o intervenție chirurgicală, numai bine nu mă simțeam. Mă apucase un dor extraordinar de mulți prieteni de-ai mei, de colegi, și tot ce-mi doream era să vină momentul în care aveam să fiu din nou în oraș, ca să mă plimb pur și simplu, iar soarele să fie peste tot. Am trăit asta abia săptămîna trecută, în februarie adică, după ce s-au vaccinat părinții mei.
N-a fost ușor să aștept atît de mult. N-a fost ușor să simt că-s prizonier în casă și să știu că-n aceeași situație sînt foarte mulți oameni. Cu toate acestea, izolarea a fost singura soluție pentru a limita transmiterea virusului. Cred că a meritat să am răbdare și abia aștept ziua în care să putem aplica falsa regulă de cinci secunde, aia cu biscuitul care cade pe jos, în mijlocul orașului, fără să ne fie frică de COVID-19. De fapt, chiar și așa, nu aș recomanda regula asta.
Gabriel Cărtărescu este elev în clasa a XII-a la Liceul German „Hermann Oberth“, Voluntari, și a cîștigat premiul III la concursul național de eseuri pentru liceeni organizat de Dilema veche în 2019.
Foto: flickr
