ce căuta Deep Purple în Bulgaria?Cum e să pleci la un concert Deep Purple în Bulgaria? Simplu, dacă nu te complici singur. Noi, de pildă, am luat un tren de dimineaţă spre Constanţa. Pe la Feteşti, suna omul cu biletele (the master of puppets, cum ar veni): "Unde sînteţi, fetelor?" Pe aproape, aşa că ne dăm întîlnire la Clubul Phoenix (dacă vreţi să ascultaţi tot felul de roacke şi, eventual, să nimeriţi şi la un concert live cînd aveţi drum pe la Constanţa, treceţi pe acolo: e chiar lîngă piaţa Tomis Nord).Kavarna - blocuri comuniste şi stadion comunalApare şi omu', cu tot cu microbuzul de rigoare, şi purcedem. Cu oprire în Vama Veche, să mai îmbarcăm cîţiva clienţi. Un tip cam supărat încearcă să ne ridice de pe locurile pe care le alesesem (cele două din spatele şoferului); nu-i ţine figura şi se sufocă lent undeva în spatele microbuzului, cu prietenii lui mai lipsiţi de pretenţii. Grănicerii români, după bunul obicei al pămîntului, lungesc formalităţile cît au ei chef. Bulgarii însă termină repede; aflăm cu bucurie că ne aşteptau (îi sunase primarul din Kavarna să-i updateze - paranteză la paranteză: primarul ăsta, şi nu Videanu, ar trebui să se cheme "care face", fie şi numai pentru că reuşeşte să transforme un biet orăşel în the middle of nowhere în haltă obligatorie pentru o droaie de trupe rock, şi nu dintre cele mai nesemnificative) şi ne urează distracţie plăcută, rînjind cu gura pînă la urechi. Ce li s-o fi părînd lor aşa de amuzant? Şi uite aşa intrăm în Bulgaria. Şosele - ca la noi. Peisajul - aşijderea. Dobrogea, deh! Floarea soarelui cît încape, în rest, nişte boscheţi pricăjiţi. Pînă la Kavarna nu sînt decît vreo 35 km - nici nu ne dezmeticim bine şi am ajuns. Blocurile comuniste ne întîmpină de la intrare; efectul e la fel de năucitor ca o lovitură de ciomag în moalele capului. Nu e urît, e dincolo de urîţenie: e trist. Nici nu ştii prea bine ce să faci: să te consolezi că nu ai fost singur într-unul dintre cele mai sinistre experimente ale secolului, sau să îţi urli revolta împotriva expresiei arhitecturale a omului nou şi să smulgi din ea cu mîinile goale? Nu facem nici una, nici alta; stăm cuminţi în microbuz şi întoarcem capul stînga-dreapta pînă ajungem la stadion. Acolo debarcăm, Laura şi cu mine luăm rucsacii în spinare: noi mai rămînem două zile. E abia 4 după-amiaza, mai sînt vreo două ore pînă se intră pe stadion. Profităm de ocazie să rezolvăm problema cazării. Pe o pajişte de lîngă stadion e plin de corturi, inclusiv cinci mari, militare, ridicate de primărie pentru cei veniţi la concert şi care nu au unde să stea peste noapte. Cu alte cuvinte, pentru unii ca noi, dar nu vrem să rămînem acolo; oamenii par prietenoşi, dar mai ştii? În jurul stadionului, grămada ordonată de tarabe şi tărăboanţe cu mîncare (au şi ei mici, dar... mari şi cu altă compoziţie; nu i-am gustat, deci expertiza e incompletă), băutură, şepci şi alte dichisuri. Întrebăm de camping şi aflăm că s-a închis - excelent! Laura se uită la mine, eu ridic din umeri: ne descurcăm noi cumva, ce poate să meargă prost într-o ţară unde bornele kilometrice sînt nişte chestii discrete şi sfielnice pe care scrie (printre altele) OK? Drept pentru care ajungem în centru (cel turistic). Îl întreb de cazare pe bodyguard-ul de la bancă. El nu vorbeşte engleza, dar pricepe, aşa că se duce s-o cheme pe doamna de la magazinul cu costume de baie. Ea trece drumul la vecina de la rochii, care serveşte de translator. Ştiu ei o cameră la cineva, nu e scump şi e foarte aproape. Ce să ne mai explice cum se ajunge? Au dat telefon şi trimit oamenii ăştia pe cineva să ne conducă. Aşa şi e, vine fetiţa. Într-adevăr, e foarte aproape, iar camera e curată şi... locuită. Chiar de fetiţă, judecînd după jucăriile de pluş risipite pe rafturi. Televizorul, calculatorul, un casetofon mititel şi un elastic de păr uitat pe un raft. Camera nu se încuie decît pe dinăuntru, ne explică bunica. Nici nu-i nevoie, ea e tot timpul acasă. Ne arată baia: gresie, faianţă, cadă de colţ şi centrală. Cerem o cheie de la intrare, bulgăroaicele se minunează în cor de obsesia noastră cu încuiatul (paranoia? tot ce se poate), le explicăm că o să venim seara tîrziu şi nu vrem să deranjăm. Aaaa, bine, sigur că da! Acuma, cine se laudă cu ospitalitatea românească ar face bine să meargă în Bulgaria ca să vadă cum se adună toată familia să-ţi arate cum se învîrte cheia în broască...În fine, ieşim şi pornim voiniceşte spre plajă. Marea e la vreo 3 km în josul dealului - o excursie întreagă doar ca să-ţi bagi zece minute picioarele în Marea Neagră! Sînt şi autobuze, desigur, dar noi nu ştim şi, cînd e vorba de întors, constatăm că nici nu ne pasă. Aşa că lăsăm autobuzul să plece şi urcăm spre oraş pe jos. De-acum putem intra şi pe stadion; ne croim drum prin mulţime, oamenii de la poartă rup biletele. Hai la control: mă proţăpesc în faţa unuia de doi pe doi, cam ţigănos. Se înroşeşte pînă-n vîrful urechilor şi mă trimite la colega: sectorul femei J. "Gentuţa?" (ca-n româneşte). Desfac fermoarul: paşaportul, ţigările, portmoneul... "Aparat?" întreabă ea, mai mult de formă. Nje, telefon. No problem. Nu mă mai pipăie; spre deosebire de bodyguarzii de la concertul Metallica din Bucureşti, nu-mi ia oasele bazinului drept un Beretta model de damă. Cine spune că nu se fotografiază? Jumătate din telefoanele cu cameră din Bulgaria sînt pe stadionul din Kavarna. Plus aparate şi Dumnezeu ştie cîte reportofoane şi mp3 player-e. Ne uităm cum intră lumea; atmosfera e, deocamdată, o combinaţie de 1 Mai şi 23 August. Vin cu familiile, cu copiii, ăştia se zbenguie pe gazon. Mai multe femei decît la un meci de fotbal din campionatul Angliei. Şi, evident, rockeri de toate vîrstele şi sexele: masculin, feminin şi incert. La o tarabă se vinde bere la pahar (bună bere!), dar numai pînă începe concertul. Gurile rele ar spune că stadionul din Kavarna cam seamănă cu cel comunal din Prundul Bîrgăului. Aşa şi e, dar nu contează: dacă voiam să admir arhitectura, mergeam să fac torticolis pe Camp Nou.La început cîntă nişte bulgari. Primii, vioi. Ceilalţi: vocalul e un fel de Cristi Minculescu (dar mai tînăr), iar orchestraţia aduce a Holograf obosit. Şi cîntă, frate, de nu mai termină. Laura fumegă, eu îmi rod unghiile, dar bulgarilor le place: cîntă cu ei şi-şi leagănă braţele. Nici nu-i de mirare că nu mai pleacă! Iaca, pînă la urmă, şi Deep Purple. Halt, probleme cu luminile. Mai trece cam un sfert de oră. În sfîrşit, încep. Stau cu capul aplecat, înaltele boxelor trec peste mine şi se simte vibraţia basului, intim şi profund ca o inimă - a mea, a altuia? Din păcate, nu ţine foarte mult, maxim o oră şi ceva. La sfîrşit, cîţiva stropi de ploaie, evident, că doar - vorba colegului Marian - ce concert rock e ăla fără ploaie? Ne strecurăm spre ieşire. Sînt cîteva mii de oameni, de pe movila unde ne-am căţărat, aproape de poartă, vedem o mare de capete legănîndu-se disciplinat unele lîngă altele.A doua zi plecăm spre Balcic, nu înainte de a fi recepţionat (prin geamul deschis de la dormitor, sub care şedeam şi ne beam cafeaua somnoroasă) o farfurie cu două sandvişuri cu margarină. Tot fetiţa! De data asta, cu o prietenă. Se foiesc pe la geam şi trag cu ochiul la noi pînă vine bunica şi le ceartă. Ştie engleză, dar e sfioasă; abia cînd plecăm răspunde încetişor Bye!La Balcic şi spre VamăTot comunistă e şi autogara din Kavarna. Şi tot lîngă piaţă. Dăm o raită, aşteptînd microbuzul. Pe lîngă legume, buticuri, dar cu kitsch-ul bine temperat. De altfel, o să constatăm că şi bazarul din Balcic reuşeşte această neobişnuită performanţă. Ajungem pe la 11 şi ceva şi coborîm direct în port. Sigur că Balcicul nu mai e ce a fost acum 70 de ani. O fi bine, o fi rău? Laura caută zadarnic turcul pitoresc, eu nu am aşteptări şi, drept urmare, nici dezamăgiri. Dar ne plac străzile abrupte, tăiate direct în coastă, rîpele lutoase care despart cele două părţi ale oraşului, bisericile de piatră şi casele cam fistichii, pline de prosoape şi cearşafuri întinse la uscat. Oamenii nu sînt mai bogaţi decît la noi, cel puţin nu par, dar au un aer mult mai degajat şi nu le vine prea greu să zîmbească. Fie că înţeleg sau nu engleza, sînt mereu săritori şi amabili, dau explicaţii amănunţite în bulgară (pe care uneori le şi pricepem) şi, dacă nu merge altfel, scriu pe hîrtie (de pildă, orarul autobuzelor). Înainte însă întreabă, plini de speranţă: Ruski panimaite? Ni panimaiu. Ridică atunci din umeri, cu un surîs resemnat - nimeni nu e perfect - şi-i dau înainte în bulgară. Surprize, surprize! Nici la Balcic nu e camping. Nici n-a fost vreodată, există însă două undeva spre Albena, la vreo 7 km. Dacă n-or fi închise... Deci, iar cazare. La biroul de informaţii turistice, o doamnă foarte însărcinată ne anunţă că la Balcic turiştii stau la hotel. 30 şi ceva de euro pe noapte. Îi mulţumim şi plecăm, dar cum nu avem chef să batem oraşul în căutare de cameră, cu rucsacii în spate şi pe o căldură cumplită, ne oprim 50 de metri mai încolo, la o agenţie de turism. Şi găsim, fireşte. O căsuţă doar cu puţin mai scumpă decît camera de la Kavarna, însă mult mai ponosită. Locul întreg arată ca un camping pentru mineri. Uşi de carton presat între folii de placaj umflate de umezeală. Becul e ars, duşul nu are rozetă şi, o să observăm seara, e din cale-afară de complicat să potriveşti apa, în aşa fel încît să nu te opărească. Dar cînd ne întoarcem, seara tîrziu, boilerul e pornit (ceea ce ne scuteşte de o oră de aşteptare după apă caldă), becul - schimbat şi paturile - făcute. Dincolo de perete vecinul sforăie fortissimo, dar pînă stingem lumina încetează şi putem dormi fără probleme.Dar pînă la somn a mai fost plimbarea pe faleză şi lăutarul care s-a luat după noi cu acordeonul şi care a repetat, pe un ton pe jumătate meditativ, pe jumătate admirativ, replica mea cam ţîfnoasă (thanks, but no, thanks), probabil cu intenţia de a o include în propriul repertoriu, dacă s-ar fi ivit vreodată ocazia. La castel e deschis, aşa că intrăm şi rătăcim prin grădina botanică, plină de alei, scări, cărărui şi podeţuri, gustăm un deget de vin (dulce, dar tare şi făcut, ni se spune, cu apă obţinută din zăpadă) şi ne tot învîrtim în căutarea castelului. Care, de altfel, se vede de pe faleză. Dar, ca orice lucru evident, scapă. Adică nouă ne-a scăpat, în primă fază. Tot întrebînd, tot colindînd, l-am găsit şi pe el şi am decis că încăperea favorită este... baia (arabo-turcească). După-amiază pe plajă, seara la terasă: două beri la halbă, două leva (adică vreo 13.000 de lei de căciulă), o scurtă plimbare prin port...Sîmbătă la prînz, spre graniţă. Tot cu microbuzul, după ce am petrecut vreo oră în compania unui bătrînel care povestea în bulgară despre cît de frumoase sînt fetele din Europa Centrală şi de Est (nu ca nesăratele alea de occidentale). Poate că am fi aflat lucruri şi mai interesante, dacă Laura îşi amintea mai multă rusă, dar ne-am descurcat şi aşa. Adică ascultînd şi dînd din cap (mi-am tot impus să-mi aduc aminte că bulgarii dau din cap complet anapoda, adică invers decît restul lumii, dar n-a fost cazul, pentru că s-au resemnat şi ei şi, în relaţiile cu străinii, se conformează uzanţelor internaţionale).Mai întîi, de la Balcic la Şabla - un fel de sătuc uitat de Dumnezeu, cu o autogară goală puşcă, nici o terasă în apropiere (doar o cafenea slinoasă înăuntru, cu perdea de mărgele şi cafea la pahare de plastic, refugiu pentru şoferii de microbuz aşteptînd să intre în cursă). Pînă la graniţă mai sînt vreo 20 km şi mai avem de aşteptat încă două ore şi jumătate să vină autobuzul. E şi un taxi pe acolo, dar şoferul ne cere 20 de leva şi noi nu mai avem decît 17. Sau cel puţin aşa credem. Nu ne înţelegem, aşa că el pleacă, noi rămînem. Tîrîm rucsacii în spatele autogării, la umbră. Laura mănîncă lămîie cu zahăr, eu fumez şi ne întrebăm dacă n-ar fi cazul să facem autostopul. Nu pare o idee prea grozavă, dar am putea să încercăm să vrăjim nişte localnici care pierd vremea la umbră să ne ducă cu Lada lor. Dar nu apucăm, fiindcă se întoarce taximetristul (de la graniţă, evident!). De data asta vorbeşte Laura cu el; tot nu vrea. Se mai foieşte, se aşază la umbră, eu trag nădejde că se răzgîndeşte, Laura nu crede... Pînă la urmă, se îndură şi ne ia, contra celor 17 leva (presupuse, pentru că la Vama Veche am mai descoperit încă două în compartimentul pentru monede al portmoneului - mai avem de două beri, dacă trecem iar graniţa!). Trecem vama pe jos, simplu şi repede, după un pîrlit de contrabandist care ne îndrumă spre punctele de control. El e prieten cu vameşii, deci aşteaptă. Noi trecem şi o luăm la picior spre Vama Veche (doar trebuie să folosim şi cortul, dacă tot l-am cărat atîta drum).Problema e că nu ştim să-l întindem. Îl ancorăm frumos la colţuri, Laura intră în el să vadă pe unde se strecoară beţele, eu citesc de zor din manualul de instrucţiuni. Nu mai e cazul: apar doi slovaci şi-l întind în trei minute, aşa că putem să ne întindem cu burta în sus, în timp record. Iar seara - bonus: o lună stacojie, aproape plină, bîntuind printre nişte fire de nori. Cică ar fi fost la cea mai mică distanţă posibilă de Pămînt. Aşa o fi.Şi gata.