De fiecare dată cînd plec într-o călătorie în afara ţării, am în minte o listă clară de lucruri pe care trebuie să le caut şi să le aduc cu mine: cutii de chibrituri interesante, soldăţei de plumb, capace de bere, magneţi, insigne sau cărţi poştale. Sînt obiectele pe care le colecţionează oamenii dragi, şi fac tot posibilul să mă întorc cu cîte ceva pentru ei. De obicei le găsesc în tîrgurile de vechituri care au loc în oraşele mari, în weekenduri, iar obiectele găsite acolo, de cele mai multe ori, vin împreună cu o poveste. Scotocitul acesta printre lucruri vechi, mirosul lor specific, culorile uşor trecute, discuţiile cu vînzătorii (de multe ori colecţionari, la rîndul lor) mă bucură mereu şi mă fac să conştientizez frumuseţea unei lumi a obiectelor şi a istoriilor din spatele lor. De aici şi ideea unui mic studiu despre colecţionari şi practica colecţionatului pe care l-am început.

Imaginea cea mai des întîlnită a colecţionarilor, care apare şi în presă, este cea a celor ce adună „lucruri trăsnite“, mai exact a unor oameni cu apucături ciudate, care au prea mult timp şi bani la dispoziţie şi nu au o altă modalitate mai bună de a-şi petrece acest timp decît stînd prin tîrguri de vechituri şi adunînd tot felul de nimicuri sau ciudăţenii. Însă oamenii pe care i-am cunoscut în timpul cercetării mele nu seamănă deloc nici cu cei prezenţi la tîrgurile specifice din centrul oraşului, nici cu această imagine stereotipă. Aceştia s-au dovedit a fi cu totul altfel: nişte oameni modeşti, dar cu pasiune pentru obiecte frumoase şi pentru istoriile acestora, cu o atenţie pentru detalii foarte dezvoltată şi o puternică sensibilitate faţă de trecut. Oameni la fel ca toţi ceilalţi, doar că mai pasionaţi.

După primele discuţii, a apărut şi prima concluzie: cînd vine vorba de colecţionat, contează mai puţin vîrsta, profesia, veniturile sau sexul. Astfel, am întîlnit copii, tineri, bătrîni, deopotrivă femei şi bărbaţi, cu venituri mai mari sau mai mici, de la bancheri la gospodine. Pentru ei contează foarte mult interesul şi povestea din spatele obiectelor.
Dintre colecţionarii cu care am vorbit, cei mai mulţi au început să adune cîte ceva încă din copilărie, influenţaţi fie de ce aveau în jur, fie de ce vedeau la persoanele apropiate: o bunică strîngea şerveţele, un tată aduna timbre sau recondiţiona aparate foto vechi („tatăl meu are 76 de ani şi colecţionează aparate de aproape 60 de ani, e încă un fan al aparatului clasic, cu film“ – mi-a povestit domnul C., colecţionar de jucării). Încet-încet, sub supravegherea celor în vîrstă, au ajuns să se molipsească şi ei de pasiunea adunatului, copierea colecţiilor văzute fiind transformată curînd în colecţia proprie, de sine stătătoare. Astfel, au început să adune lucruri care îi reprezintă pe ei, care apoi i-au ajutat să se identifice şi i-au modelat în viaţă. Unul dintre colecţionarii mai tineri povestea cum achiziţionarea de timbre l-a făcut să descopere istoria, să afle lucruri interesante despre zone ale globului care-i erau necunoscute. Tot el susţine cu tărie că un hobby de acest fel te ajută foarte mult să înveţi şi să te descoperi pe tine. De altfel, aceasta a fost o idee întîlnită la mai toţi cei cu care am discutat, fie mai tineri, fie mai în vîrstă. Colecţionatul te ajută să te dezvolţi, atît intelectual (pentru că înseamnă capacitate de analiză şi arhivare şi crearea unui tip de logică de clasificare), dar şi spiritual şi social (mai toţi colecţionarii ajung să cunoască oameni cu preocupări similare).
În spatele fiecărei colecţii, de cele mai multe ori, se află un efort impresionant de selectare, arhivare, îngrijire şi depozitare. Obiectele adunate înseamnă o perioadă lungă de muncă, de căutări prin tot felul de locuri, iar ataşamentul faţă de ele este pe măsură. Puţini dintre colecţionari ar putea să renunţe la colecţiile lor, dar dacă ar fi puşi în faţa unei astfel de situaţii, în mod clar nu ar renunţa la partea din colecţie care ţine de România. Această afirmaţie s-a dovedit constantă în discuţiile cu colecţionarii. Raritatea produselor româneşti, în special cele fabricate înainte de ’89, le-a creat o imagine aparte, acestea fiind de multe ori inaccesibile. Cel care reuşeşte să facă rost de aceste rarităţi româneşti nu va mai renunţa la ele nicicum. Ştefan, colecţionar de capace de bere, îmi spunea: „Cînd m-am apucat, m-am gîndit că berile de la noi o să dispară şi nu o să mai aibă lumea capace de bere, sînt o mulţime de făbricuţe de bere româneşti care deja au dispărut.“ La fel, un colecţionar de timbre punctează acest aspect: „Am România, cu care am rămas, nu am dat-o, şi dacă se mai întîmplă să găsesc ceva noutăţi şi nu am, încerc să le procur… Nu renunţ la toate astea – româneşti.“

Dar ce înseamnă o colecţie? Pentru un colecţionar tînăr înseamnă „mici chestii la care ţii. Nu e important numărul şi cît de repede creşte colecţia, e mai OK şi mai frumos să ţii minte povestea lor (…) Fiecare are cîte o poveste... cum am găsit-o... ce s-a întîmplat...“

Pentru cei cu mai multă experienţă, de foarte multe ori colecţia înseamnă mai mult decît un hobby, înseamnă ceva în care au investit foarte mult timp, energie, venituri, o parte din ei înşişi. Pentru unii, devine un mod de a-şi ocupa timpul, o variantă alternativă de a face rost de nişte venituri sau chiar un mod de viaţă. Este un anumit tip de patrimoniu – fie personal, fie familial sau chiar la nivelul societăţii. Colecţia poate surprinde viaţa societăţii prin obiectele care au supravieţuit/trecut prin istorie sau prin mai multe generaţii, din acest motiv fiind important ca ea să fie expusă şi cunoscută. Însă, dintre toţi cei cu care am discutat, foarte puţini au făcut un efort în a-şi arăta munca lor. Cu ajutorul Internetului este relativ uşor acum să faci asta, existînd bloguri, muzee virtuale sau comunităţi online de colecţionari (deşi acestea sînt folosite, de cele mai multe ori, pentru a vinde/cumpăra obiecte, şi nu neapărat pentru a fi spusă povestea unei colecţii). Mulţi sînt însă încă reticenţi în a vorbi despre colecţii. Deşi bucuroşi de interesul arătat de străini faţă de pasiunea lor (mai ales că, de multe ori, cei din jur nu văd neapărat cu ochi buni acest hobby, sprijinul fiind foarte mic), cîţiva nu au dorit să vorbească pentru că expunerea aduce după sine anumite complicaţii. Mai exact, în momentul în care un obiect sau un gen de obiecte devine foarte căutat, discutat, preţul creşte, iar munca colecţionarului se complică. Cei care vînd aceste obiecte nu sînt neapărat colecţionari, ci afacerişti care cîştigă bani frumoşi de pe urma pasiunii altora.

Trebuie ştiut că o colecţie o faci în primul rînd pentru tine şi, cu puţin noroc, poate reuşeşti să găseşti printre cei din jurul tău sprijinul necesar sau chiar viitori colecţionari, oameni dispuşi să ducă pasiunea ta mai departe. Din păcate, aceştia sînt rari, puţini sînt interesaţi de o continuare, iar multe colecţii ajung astfel să se piardă sau să fie vîndute. Tot dl C., colecţionar de jucării, îmi spunea: „Marea mea criză e că nu o să apuc să termin, pentru că altfel dispar. Se pierd. «Terminat» la mine înseamnă să ajungă într-un loc, chiar şi donate, unde să fie expuse. Încerc să-l pregătesc pe fiul meu, încerc să-mi fac prieteni din ce în ce mai tineri, să reuşesc să predau ştafeta, să continue colecţia. Lumea cînd vede amploarea lucrurilor pe care le-am strîns, mă întreabă: Şi ce o să se întîmple acum?. Chiar dacă copiii mei o să le arunce, eu sînt mulţumit că le-am salvat.“ Un răspuns de acest fel l-am primit inclusiv de la un băiat de 11 ani, care strîngea maşinuţe şi spera ca această colecţie să rămînă şi să fie continuată de copiii săi.
Colecţionarii pot fi mai moderaţi sau chiar „extremişti“ (cum s-a descris unul dintre ei). Un colecţionar extremist este cel care, în numele pasiunii sale, este dispus să umble ani la rînd prin poduri de case, tîrguri sau chiar gunoaie, în căutarea unor anumite piese rare, care îi lipsesc din colecţie. Acesta ajunge să dedice o mare parte din timp hobby-ului, sacrificîndu-şi alte aspecte importante din viaţă (unul dintre cei cu care am discutat mi-a mărturisit că a ajuns să divorţeze din cauza timpului dedicat colecţiei). Pe lîngă aceştia, un colecţionar obişnuit, moderat, deşi şi el, la rîndul său, împătimit, nu ar ajunge să rişte atît de multe pentru colecţie, este văzut de cei din jur ca fiind „doar inofensiv“ (descriere folosită de un alt colecţionar). Obiectele adunate pot fi de foarte multe tipuri, pot fi banale, cotidiene sau rare, cu o istorie impresionantă, sau proaspăt fabricate şi aflate încă în ţiplă, însă asta nu ajunge să schimbe statutul colecţionarului, cel puţin nu în faţa celor din jur. Poţi să strîngi şerveţele sau insigne şi timbre vechi, tot colecţionar te numeşti.

La fel ca şi obiectele adunate, şi poveştile acestor oameni sînt foarte diferite între ele – cum spuneam mai sus –, oricine poate ajunge să colecţioneze dacă este suficient de motivat şi interesat de aceste „istorii pierdute“. Important este să ajungă să strîngă ceva, orice e important pentru el, poate banal pentru cei din jur, dar extrem de util şi interesant pentru generaţiile viitoare.

Monica Grigore
este masterandă în Antropologie la SNSPA.