C u vreo 15 ani în urmă, pe vremea cînd descopeream capitalismul, mă nimeresc la Fribourg, în Elveţia. Printre alte lucruri uimitoare, văd un magazin specializat în bijuterii de lapislazuli. Şi mă gîndesc: oare cîtă lume cumpără o bijuterie de lapislazuli, într-o zi, într-un oraş de 30.000 de oameni? Am auzit că magazinul a mai rezistat vreo 2-3 ani. Mi-am adus aminte de întîmplare citind "Coada Lungă", articolul - acum faimos - redactorului-şef al revistei Wired, Chris Anderson (wired-vig. wired. com/wired /archive /12.10 /tail.html). În acest articol, Anderson schiţează o teorie economică a diversităţii gusturilor culturale, bazîndu-se pe mai multe observaţii mai vechi privind felul cum se distribuie opţiunile în sistemele neconstrînse. El subliniază oportunităţile economice ale faptului că, în fond, gusturile oamenilor urmează o distribuţie zipfiană. Lingvistul american George Kingsley Zipf a observat că utilizarea cuvintelor limbii engleze se conformează "Legii lui Zipf": într-o tabelă în care cuvintele sînt ordonate descrescător după frecvenţa lor de utilizare - statistic, deci grosier -, proporţia relativă a utilizării cuvîntului de pe poziţia N va fi aproximativ 1/N. Cu alte cuvinte, frecvenţa este (aproximativ) invers proporţională cu poziţia: cel mai frecvent cuvînt folosit (the 7%) este de două ori mai frecvent folosit decît al doilea (of 3,5%) şi cam de trei ori mai frecvent folosit decît al treilea (and 2,8%) etc. Cam aşa şi cu opţiunile pentru diverse produse culturale. În condiţii de difuzare perfecte, vînzările de carte, discuri etc. urmează o distribuţie statistică similară.În plus, Anderson susţine că vînzările însumate ale produselor cu cerere redusă pot depăşi vînzările produselor de succes, ale hit-urilor. De pildă - zice el - o librărie Barnes & Noble tipică are în stoc cam 130.000 de titluri, dar mai mult de jumătate din vînzările de carte ale lui Amazon.com provin din titluri ce nu figurează între primele 130.000 de titluri din clasamentul lor după vînzări. Multele cuvinte, titluri etc. cu frecvenţă redusă formează "Coada Lungă" (un fel de "proşti, da' mulţi").Condiţii esenţiale: varietatea ofertei să fie cu adevărat mare, iar alegerea să fie la fel de comodă atît pentru un titlu obscur, cît şi pentru un best-seller. Ei bine, Internet-ul permite îndeplinirea acestor condiţii. Să ne gîndim: cam cîte titluri să fie disponibile în librăria din - să zicem - Buşteni? Să fie 1.000? Nu cred, dar să zicem. Deci opţiunile buştenenilor ar fi limitate la 1.000 de titluri. Dacă apelează la o librărie online , lucrurile se schimbă radical. Cum zice Anderson, Internet-ul divorţează difuzarea de geografie, deoarece canalul de distribuţie devine suficient de larg. Teoria lui Anderson susţine că diversitatea gusturilor e mai mare decît se crede, iar Internet-ul, reducînd masiv "constrîngerile lumii fizice", creează mari oportunităţi "industriilor culturale". Cu alte cuvinte, există multe nişe, iar un public mic în oraş poate fi măricel în ţară, şi mare în lumea largă. Internet-ul agregă "Coada Lungă", permiţînd accesul tuturor şi la produse nepopulare şi contracarînd cumva "discriminarea geografică".Să luăm un caz familiar de membru al "Cozii Lungi": Dilema veche. Oare cît public ar avea - de fapt - dacă s-ar găsi de cumpărat în orice punct din România (şi din lume)? Conform sitului trafic.ro, versiunea online are peste 20.000 de vizite pe lună (din care sub 60% sînt din România, iar aproape 15% sînt din SUA! În plus, vizitatorii pe web sînt - aş îndrăzni să cred - cititori mai siguri decît cumpărătorii! Pe trafic.ro, Dilema veche e acum pe poziţia 553 între siturile româneşti, i.e. pe poziţia 90 în categoria "ştiri/mass-media". Aşadar, pot paria că, dacă s-ar găsi la orice chioşc din Seattle sau din Buşteni, Dilema veche s-ar vinde cel puţin dublu.Cred că - mutatis mutandins - paradigma "Cozii Lungi" se aplică binişor şi la alte fenomene internetice, ca, de pildă, aşa-ziselor "comunităţi virtuale". Datorită Internet-ului, multe grupuri şi grupuscule, animate de cîte un interes comun, pot să se găsească şi să se coaguleze. (Epitetul "virtual" nu e chiar fericit aplicat acestor comunităţi. Conform DEX-ului, "virtual, -ă Ťadj» = care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în fapt; al cărui efect este potenţial, şi nu actual". Dar comunităţile virtuale nu sînt doar posibilităţi. Unele produc chiar lucruri foarte palpabile. De pildă, dicţionarul Dexonline - www.dexonline.ro).Din nefericire Internet-ul are şi păcate. E cam egalitarist. De pildă, un text bun e la fel de uşor/greu accesibil ca unul prost. Sau, dacă vreau să public un text pe care-l detest, am dificultăţi să-l prezint "critic". Într-un volum, mai pun o prefaţă demolatoare, un studiu introductiv ironic, ceva. Pe web nu ştiu încă să-l îmbrac într-o coajă critică. Să-l pun pe altă culoare? Să-i pun în filigran eticheta "detestabil"?Pe de altă parte, regret că nu toată intelighenţia românească consideră că publicarea online e la fel de prestigioasă precum tipărirea. A se vedea, de pildă, versiunile online ale Observatorului cultural (www.observatorcultural.ro) sau Cuvântului (www.cuvantul.ro), reviste de care îmi pasă: texte fără diacritice şi neglijent puse în pagină. Pe web merge şi aşa?În fine, în contextul lamentărilor induse de recentul "Barometru cultural" (unde se probează fapte pe care numai cine nu vroia nu le ştia), vreau să reamintesc ce spuneam tot aici, acu' cîţiva ani: am văzut pe fişa cărţii - prin '93-'94 - a Bibliotecii comunale din Copalnic-Mănăştur, Maramureş, cum că, în decurs de şase luni, şapte persoane împrumutaseră Gluma lui Kundera. Aşadar, "elita cititoare" e prezentă peste tot, chiar dacă nu e uniform distribuită. E în "Coada Lungă". Momentan, salvarea ei este Internet-ul. Poate că negustorul meu de lapislazuli de la Fribourg ar fi fost azi prosper dacă ar fi vîndut online.