A. Pasiunea mea pentru citit a început în Arad (normal, pînă aici, că doar în Arad am crescut), pe Bulevardul Republicii, Corso, pentru prieteni. Mulți dintre cititorii pasionați, care ajung să și scrie, dezvăluie că în spatele pasiunii lor pentru lumea literelor au stat biblioteci întregi, bunici, unchi sau mătuși care le-au pus cutare sau cutare carte în mînă. În cazul meu e mai simplu. Înainte de a merge la școală, pe la cinci ani și ceva, mama mi-a arătat literele alfabetului. O dată, apoi am încercat să le rețin și, cum nu am reușit în totalitate, mi le-a mai arătat o dată. Cu toate acestea, nu cuvîntul „mama“ a fost cel pe care l-am citit primul, deși ar fi meritat. Eram cu mama, mă ținea de mînă, iar eu o tot întrebam ce scrie colo, ce scrie dincolo, deasupra diverselor magazine și instituții. Puțin agasată, probabil, mama mi-a spus: „Ți-am arătat literele, acum încearcă să citești cuvintele“. M-am oprit în loc, am privit spre o firmă și am început A, L, I, M, E. N, T, A, R, A. „Deci, a zis mama, ce cuvînt e?“ Alimentara! Gata, din acel moment am știut să citesc, în ziua aceea am parcurs, pe litere, toate inscripțiile de pe Corso. Cu mici corecții, am reușit. Am plecat de acasă analfabet și m-am întors inițiat în citire. Lumea s-a schimbat în decursul unei plimbări pe marele bulevard din Centru, care pentru mine va rămîne Bulevardul Lecturii.

Noi stăteam la periferie, într-un cartier proletar, mai aveam trei case pînă la marginea orașului, pînă la ogoarele CAP-ului Solidaritatea Bujac. Fiecare călătorie în Centru mi se părea o inițiere, și iată că ieșirea asta, cu mama de mînă, cu primul cuvînt pe care l-am citit, chiar a fost.

B. O altă inițiere s-a petrecut cam tot în acei ani (’64?-’65?), nu mai știu exact data, cînd a venit Balena. Nu balena albastră, jocul (sin)ucigaș de acum, ci o balenă adevărată, uriașă, despre care eu eram convins că era cea mai mare balenă din lume. Și, de atunci, nimic nu mi-a spulberat această convingere. Întîi a fost un zvon în cartier, probabil că scrisese și în Flacăra Roșie, la care unii vecini erau abonați. (Noi nu aveam abonament, tata a spus că lui nu-i place flacăra asta, că e prea roșie.) Vine Balena! Și nu vine pe Mureș, că nu încape, vorbeam noi, copiii, vine altfel, nu știam cum. Și mai era un motiv pentru care nu putea veni pe Mureș, balena nu mai era vie, că dacă ar fi fost nu ai fi putut să o vizitezi, să i vezi interiorul. Pentru că zvonul era că vine balena și oamenii pot intra în ea, pot să o viziteze.

A venit, se pare, cu un convoi special de camioane și a fost instalată pe malul Mureșului, în fața Liceului „Slavici“ (azi, „Moise Nicoară“). Am mers în Centru special pentru a vedea Balena, cu tata, mama și cu fratele meu mai mic, Ghiță. Ne-am îmbrăcat frumos, de duminică, tata avea zi liberă, țin minte, și-o „luase“ din concediu. Șefii au fost îngăduitori, absența la serviciu avea un motiv major, unic pentru orașul nostru: „Tovarășul Morar merge cu copiii și soția la Balenă“.

Eram foarte emoționat, mai ales că nu toți copiii din cartier urmau să vadă balena… Am ajuns acolo, era un gard de sîrmă care înconjura balena, accesul la ea se făcea printr-o poartă specială unde trebuia plătit biletul. Apoi am stat la coadă, să mai iasă unii, ne-a spus un fel de paznic: nu pot intra toți deodată. Balena chiar era impresionantă… mare, foarte mare, cu ochii mei de atunci, de-a dreptul uriașă… Am urcat niște trepte și am intrat… Un miros de gudron ne-a însoțit de la un capăt la altul al „chitului“. În balenă era întuneric, dar, din loc în loc, erau becuri electrice ca să nu orbecăim. Și, dacă memoria nu mă înșeală, de undeva se auzea și o muzică… Nu erau cîntece patriotice, deși nu m-ar fi mirat, atunci. „Iona nu avea becuri electice, vă dați seama ce întuneric era“, a zis tata și i-am dat dreptate. Decizia lui de a vizita Balena venea din curiozitatea biblică, citise de zeci de ori povestea lui Iona, dar nu strica să vezi și în realitate grozăvia Leviathanului. Acuma mi-e clar că tata venise pentru Leviathan, în vreme ce eu și fratele meu vizitaserăm o simplă balenă iluminată pe dinăuntru cu becuri electrice.

Țin minte cu acuratețe că, în timp ce ne lăsam împinși de valul de vizitatori, m a cuprins spaima, încercam să-mi imaginez cum ar fi dacă s-ar stinge toate becurile și am rămîne captivi în balenă. Noroc că eram cu tata și cu mama, nu trebuia să-mi fac griji prea mari. Apoi, mai erau mulți oameni, coloana ne tot împingea din spate, trebuia să ieșim ca să intre alți curioși.

Și nici nu aveai ce să vezi, doar niște oase uriașe, nimic special. Balena avea un fel de podea, că altfel ar fi distrus-o pașii miilor de vizitatori. Și mirosul de motorină, de păcură, probabil venea de acolo, de la podea. Cît despre ceea ce ar fi fost normal să simțim, mirosul de pește, ei bine, nu mai era prezent. Îl pierduse sărmana balenă în zecile de orașe prin care fusese expusă, îl trăseseră pe nas primii vizitatori, nu știu de cînd, probabil cu ani și ani în urmă, astfel că noi a trebuit să ne mulțumim cu izul acela de motorină al locului și de transpirație al vizitatorilor. Căci era vară și-n Balenă era cald.

C. Bulevardul cel mare, Corso, a însemnat pentru mine nu doar începutul cititului, ci și prima apropiere de lumea filmului. Cam în aceeași epocă în care am văzut Balena, s-a întîmplat să merg cu mama în centru și, cînd am ajuns în stația de autobuz, ca să ne întoarcem în Bujac, am fost opriți și ținuți acolo peste o oră. Era lume multă, foarte multă. Ni se vorbea prin megafoane… Trebuia să stăm pe loc, în vreme ce pe lîngă noi trecea o coloană de muncitori, în salopete, ducînd tot felul de pancarte și drapele, scandînd… „Stop, stop coloana, încă o dată, de la început!“ S-au retras toți cîțiva metri, îi îndruma cineva, apoi s-a spus „Motor!“ și au pornit din nou. Mama a aflat, din discuțiile cu alții care așteptau autobuzul, că nu mai circulă pînă cînd nu se termină filmarea… Da, se turnau exterioare pentru filmul Străinul, după romanul cu același titlu al lui Titus Popovici (scriitor arădean). Iar noi eram masa de figuranți pe lîngă care treceau alți figuranți. Pot spune că am jucat în filmul Străinul, nu!? Eram printre sutele de gură-cască nevinovați care, în loc de stația de autobuz, au nimerit într-o secvență cinematografică. Și asta nu a fost tot, Străinul a marcat săptămîni întregi orașul. De pildă, toată lumea vorbea despre cum s-a construit și o machetă a Gării din Arad, o machetă bombardată, de care s-a folosit filmul. (Un fost vecin de-al meu, din Bujac, stabilit în America, a întîlnit un bătrîn fermier american care l-a întrebat de unde e… El a spus că din România. Da’ de unde din România? Din Arad. Din Arad? Aveați acolo o gară frumoasă. Cunoașteți gara din Arad? Da, eu sînt unul dintre piloții care au bombardat-o! Strict autentic.)

Duminica, plimbatul pe Corso era o instituție. Mii de oameni ieșeau, îm-brăcați de duminică. (La schimbarea de anotimpuri, cînd se schimbau și garderobele, pe lîngă parfumurile de tot felul, aerul se umplea de mici adieri de naftalină, această amintire olfactivă mă va urmări mereu.) Mai tîrziu, mult mai tîrziu, am realizat că acolo, printre cei care se plimbau în Aradul comunist al anilor ’60, se aflau mulți născuți în Imperiu – plimbarea pe Corso se inventase atunci, în altă lume, și ritualul reluat reprezenta un mod de rezistență împotriva tăvălugului vremii, împotriva uniformizării aduse de comuniști. Rezistența prin plimbare. O lume apusă se stingea, plimbîndu-se pe Corso.

Z. În avîntul daco-getic al lui Ceaușescu, atunci cînd a inventat nume vechi pentru localitățile României (din categoria Cluj-Napoca, Drobeta-Turnu Severin), a trecut și pe lîngă Arad pericolul schimbării numelui. Se vorbea despre Ziridava, o veche așezare peste care a răsărit Aradul. Au apărut colecții de studii care demonstrau cît de veche e așezarea noastră. Pasul următor era firesc: Arad-Ziridava. Din fericire, nu s-a întîmplat nimic, ne-am ales doar cu un magazin universal (strămoșul socialist al mall-ului capitalist), care s-a numit Ziridava. Am scăpat ieftin: Ceaușescu nu a reușit să ne mute, totuși, de la A la Z!

Ioan T. Morar este scriitor.

Foto: Ciprian Hord