Copilul rîde

Înțelepciunea și iubirea mea e jocul”

Tînărul cîntă

„Jocul și înțelepciunea mea e iubirea”

Bătrînul tace

„Iubirea și jocul meu e înțelepciunea”

LUCIAN BLAGA

Aș fi vrut să încep acest eseu prin definirea exactă a ceea ce, generic vorbind, numim „comunicare eficientă”. Mi-am dat seama însă că, pe lîngă faptul că nu am o formulă inatacabilă de definire a conceptului, nu-mi sună bine însăși ideea de comunicare eficientă. Cuvîntul „eficient” alături de cuvîntul „eficace” au fost importate mult prea mult în dialogul specific corporațiilor și în lumea de business din România. Cred că mai potrivită este formularea de „bună comunicare”.

De ce „bună” în loc de „eficace”? Pentru că într-adevăr în comunicare se poate întîmpla ca mesajul transmis să fie eficient – adică să fie transmis astfel încît să fie înțeles cuprinzînd toate datele necesare situației cerute și totuși comunicarea să nu fie bună, neaducînd starea de bine căutată sau neproducînd efectul benefic așteptat.

Buna comunicare este înnăscută sau se poate dobîndi? Aceasta este una dintre cele mai bune întrebări pe care le-am primit în cadrul cursurilor mele. Este clar că primim la naștere abilități uimitoare de relaționare. La numai trei luni de la naștere, copiii pot recunoaște zîmbetul autentic al celor din preajmă. Un alt lucru uimitor este că avem în bagajul nostru nativ abilitatea de a ne juca. Înțelegem conceptul de joc și-l folosim pentru dezvoltarea abilităților de comunicare – în special a celor non-verbale. Jocul în sine este cel care presupune trei mari comportamente: curiozitatea, adaptarea și starea de bine. Aceste trei manifestări care implică jocul ca formă a existenței duc spre creșterea și dezvoltarea capacității de a comunica sau de a relaționa. Prin joc și curiozitate învățăm să mergem, să vorbim, să ne facem auziți. Prin adaptare neîncetată ducem comportamentele noastre spre gesturi obișnuite care devin subînțelese manifestărilor de zi cu zi. Această adaptare ca parte a „jocului” implică zîmbetul și starea de bine. N-o să vedem niciodată un copil care învăță să meargă fără să cadă și mai ales fără să zîmbească.

Într-una dintre lucrările sale, Solomon Marcus explică necesitatea de a ne păstra deschiderea spre ideea de joc, indiferent de vîrstă. Această căutare a jocului promite curiozitatea atît de necesară cunoașterii și, în special, cunoașterii de sine. Poate că una dintre explicațiile derapajului discursului public românesc își are rădăcinile tocmai în lipsa acestei curiozități care nu se mai manifestă la nivel de adult. Pare că pentru unii dintre noi a fost uitată importanța cunoașterii și a jocului.

Asistăm la o degradare constantă a ceea ce numim generic comunicare în viața de zi cu zi. Această nouă normalitate este de fapt un sistem de redare a ceea ce sîntem, în limita unei expresii care n-a mai fost hrănită prin cunoaștere și curiozitate. Însingurarea de care vorbesc Albert Camus, Eugène Ionesco sau Charles Bukowski ca fiind starea necesară pentru regăsirea sinelui nu se mai petrece. Sau, mai bine zis, se petrece, dar într-un spectacol în care oricine poate deveni martor activ. În rețelele de socializare sîntem martori la o reprezentație cu public a milioane de singurătăți – care, din acest motiv, uneori își pierd autenticitatea. Este nevoie de o anume introspecție pentru ca dialogul să ducă la înțelegere. Aș spune că poate una dintre cerințele de bază pentru a realiza buna comunicare este tocmai comunicarea cu sinele în primul rînd. Doar așa se pot așeza anumite direcții care conduc către buna comunicare.

Capacitatea de comunicare primită la naștere este un dar prețios care se pierde dacă nu este întreținut de exercițiu. Ne naștem cu abilități extraordinare pentru a întemeia buna comunicare, dar aceste abilități au nevoie să fie cultivate pentru a fi folosite. Tot mai des întîlnesc oameni trecuți de 25 sau 30 de ani care afirmă cu seninătate: „Eu n-am citit niciodată vreo carte”. Acești oameni au poziții de conducere și decid pentru alții, acești oameni își dau cu părerea pe rețelele de socializare, acești oameni țin discursuri publice sau vorbesc cu cei din jur avînd dorința de a fi înțeleși. În mod firesc apar prescurtările și frazele lipsite de coerență. Expresia publică în mediul electronic este privită cu lejeritate. Spre deosebire de citit, vorbitul este la îndemîna oricui. Iar în momentul în care se petrece și la adăpostul unei tastaturi, totul este permis. Din ceea ce este necesar bunei comunicări a dispărut curiozitatea. Cred că una dintre cele mai bune strategii pentru susținerea unui discurs public sau pentru ca vorbind să fim înțeleși este aceasta: citește, scrie, vorbește! În această ordine. În primul rînd este necesară instruirea, apoi punerea în bună rînduială a ceea ce știm (sau credem că știm), de-abia în al treilea rînd putem lua în calcul vorbirea. Uneori, după ce parcurgem primii doi pași, s-ar putea să avem revelația faptului că vorbirea nu mai este potrivită. Pentru că, da, ca să ne facem înțeleși este uneori nevoie doar de un gest sau de o privire însoțită de o tăcere grăitoare.

Am primit de nenumărate ori invitația de a da un sfat care să ajute la realizarea unei bune comunicări în viața de zi cu zi. Cred că buna comunicare implică un soi de grijă pentru cei aflați lîngă noi – o grijă care are în vedere în primul rînd să nu facem rău, să nu producem neajunsuri. Asemănător cu ceea ce Hipocrat cere în prima frază a jurămîntului său – Primum non nocere. Mai întîi, fii preocupat să nu faci rău. Un fel de „păzește-te” de această posibilitate – de a face rău căutînd să faci binele din comunicare. Este ceva asemănător și în procesul de comunicare. În fond, dorim să vorbim pentru a ne face înțeleși într-un demers ce se vrea a fi orientat pozitiv. Este important să ne ferim în primul rînd de face ceva rău căutînd să comunicăm – iată unul dintre primele sfaturi pentru a ajunge la buna comunicare.

Problemele vorbitului apar, din păcate, și în discursul politic. Tot mai des expresia politică arată reale neajunsuri: lipsă de coerență, pierderea punctului de interes sau folosirea unui limbaj sărac și lipsit de culoare și eleganță. Îmi vine în minte faptul că pe cupola Ateneului, alături de nume ilustre ale culturii românești, sînt scrise domenii ce exprimă știința, cunoașterea și civilizația. Printre acestea, alături de matematică, fizică, chimie, literatură, este marcată elocința. S-a considerat că discursul grăitor, plin de înțeles, expresiv, frumos și convingător este necesar pentru a fi un om de succes. Mă întreb ce s-ar scrie acum pe cupola Ateneului dacă am construi ceva asemănător cu ceea ce am reușit să clădim în 1888. Pare că azi politicianul are ca principal obiectiv doar să anunțe ceea ce e de interes pentru sine, fără să ia în seamă impactul sau efectul pe care discursul îl produce. Și, da, lipsesc de cele mai multe ori puterea de redare și eleganța. Acestea nu pot veni decît din curiozitate care, la rîndul ei, să formeze un cadru de cunoaștere.

Pe lîngă aceasta, lipsește adaptarea. Una dintre cele mai importante cerințe ale școlii de comunicare de la Palo Alto spune că înțelegerea unei informații condiționează capacitatea de transmiterea a acesteia. Mai simplu spus, puterea de a vorbi coerent este direct proporțională cu ceea ce știm. Cu cît cunoaștem mai bine un anumit subiect, cu atît mai mult vom putea adapta mesajul la capacitatea de înțelegere a publicului. Așadar, în momentul în care nu reușesc să redau mesajul decît într-un singur registru, este foarte probabil ca în fond să nu stăpînesc foarte bine acea informație. Așa se explică de ce uneori omul politic pierde coerența și simplitatea, implicit pierde puterea de redare a ideilor. Lucrurile se complică și mai mult dacă luăm în calcul o anumită nepăsare care apare în discursul politic. Parcă totul este spus doar ca să fie spus. Uneori apare un soi de nonșalanță izvorîtă din lipsă de asumare și de înțelegere. Am văzut deseori politicieni care au trecut cu o lejeritate extraordinară peste gafe monumentale de pronunție sau de expresie. M-am întrebat și eu cum de reușesc să treacă atît de ușor peste astfel de momente. Singurul răspuns pe care îl am este legat de faptul că nu-și dau seama de gravitatea greșelilor făcute și, în acest caz, totul este privit cu multă autoîngăduință.

În paralel însă, din fericire, apar oameni politici care înțeleg importanța discursului public și fac eforturi pentru a aduce în expresia lor termenii unei abordări rezonabile. Chiar în cursurile de comunicare pe care le susțin, m-am bucurat să văd tineri politicieni interesați de subiect. Mulți dintre ei au întrebat ce înseamnă în fond buna comunicare. Nu există o definiție care să acopere în întregime acest concept așa de vast, însă știm că ar trebui luate în calcul idei precum cele ce țin de o exprimare scurtă, clară și concisă. Pentru aceasta este nevoie de o temeinică înțelegere a ideilor expuse. Mai este nevoie de putere de observare, iar pentru aceasta este necesară abilitatea de a asculta. A asculta pentru a afla, nu pentru a răspunde.

În fine, mai este nevoie de încă o condiție. Este vorba despre realul interes față de cei din jur. În fond, această a treia cerință a bunei comunicări poate fi considerată și cea mai importantă. Fără să ne pese de ceilalți este foarte greu de întemeiat o bună comunicare. În funcție de cît de importantă este pentru noi comunicarea cu ceilalți vom acorda energie, efort și mai ales timp pentru a ne face înțeleși.

Alin Comşa este fondator al companiei de training şi formare profesională All in Trust Attitude. Predă cursuri de oratorie și retorică la Fundația Calea Victoriei.