Pînă în ultimul moment am crezut că nu mai ajung la premiera Dincolo de calea ferată de la Gara de Nord. Așa încep, de fapt, toate nopțile reușite, poate c-un obligo, sigur fără chef, și cu intenția clară de „după asta, mergem direct acasă“. În film, Ada Condeescu și Potocean sînt un cuplu înstrăinat, c-un copil. El vine în vizită din Italia, ea locuiește în aceeași casă de lîngă șina de tren, neterminată de el, l-a înșelat între timp, se duc la o nuntă. Povestea asta m a mai înzdrăvenit, la fel și salonul în care peste stema regală din colțul covoarelor au fost cusute secera și ciocanul. Astfel încît, la vinul alb de după proiecție, cînd cineva a zis „Mergem și în Ota?“, mi s-a părut cea mai bună idee din lume.

În Ota, pentru cine nu știe, sînt niște cocktailuri fantastice. Daiquiri-ul se face cu piure de căpșune și au cel mai bun Frankfurt Sour din oraș. Dovadă c-am făcut schimb de drink-uri cu Florin Iaru și Mihai Iordache, cu care ne-am nimerit la o discuție aprinsă despre Street Delivery. Prietena cu care mai eram avea o întîlnire ultrasecretă la două noaptea, iar pe la miezul nopții a devenit clar că nu aveam cum s-o lăsăm singură. „Cu cine trebuie să te vezi, totuși, la două noaptea?“ Cu cine altul decît cu Adi Minune? Prietena mea voia să-l ia pentru un gig, iar Adi o chemase să discute după două noaptea la Ambasador. Dintr-una într-alta („păi, nu venim și noi?“), urcîndu-ne patru oameni într-un taxi spre ce credeam noi că ar fi un party deșănțat într-un restaurant și era, de fapt, o zi de naștere exclusivistă într-un complex de la intrarea în Otopeni (Ambasad’Or). Nimic nu ne pregătise pentru atîta pseudolux. Ne-am așezat în hol, ca-n gară, pe canapelele model victorian din imitație de piele, să-l așteptăm pe Minune. Ne-am strecurat o singură dată în sală și am surprins un cerc de bărbați care se băteau pe umeri și aruncau cu bani în sus, „De la nașu’ mare!“, în timp ce nevestele lor îi priveau plictisite de la mese. Am stat un pic acolo, sprijinind intrarea, ne-am unduit un pic pe vocea lui Adi, pînă cînd un bodyguard impresionant, chel și tatuat ca-n filme, ne-a rugat să ne întoarcem la canapelele noastre, făcîndu-ne semnul cu degetul pe obraz. Am vrut să ne opunem, veniserăm totuși să dansăm, dar în țoalele noastre de civili și cu freze cam punkiste, aterizam cam extraterestru în peisajul aniversar, ca de nuntă.

„Ce vreți să beți?“, a întrebat Adi Minune după ce s-a așezat. La un semn al lui, pe masa noastră au aterizat patru pahare de whisky. La un alt semn, asistentul lui, c-un ceaslov cît catalogul de la școală, s-a pus în genunchi și i l-a întins. Minune și-a consultat agenda, l-a mustrat pentru niște imprecizii, a negociat prețuri și „Cine mai cîntă?“, ca un businessman adevărat. La final, s-a ridicat, s-a aplecat, a pupat două mîini și a strîns alte două. Am mai ciocnit un whisky. Din sala mare, dintr-odată a început să se audă vocea regelui. „Ce noroc“, a zis prietena mea, „nu știam cum să mai dau de Salam!“ De gustibus non disputandum (sic!), dar vocea lui Florin Salam n-are cum să nu te ungă pe suflet.

Încă vreo oră mai tîrziu, taxiul de întoarcere ne-a lăsat lîngă Petrom-ul de pe Eminescu. Se luminase de ziuă, iar cartofii prăjiți cu brînză rasă pe deasupra, serviți cu castraveți murați la restaurantul non-stop, unde am conchis că clar se spală bani, au mers de minune. 

Karin Budrugeac este jurnalistă la SUB25.