De la Platon citire, starea de plictiseală, o sincopă de la viața activă, a fost un turnesol filozofic și poetic, un punct de plecare pentru discuții existențiale. Astfel, Schopenhauer considera viaţa ca o „oscilaţie mai mică sau mai mare între durere şi plictiseală”. În Cartea amăgirilor, Cioran scria: „Oamenii care suferă nu se plictisesc. În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfîrşeşte în disperare, trecînd prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atît de rar plictiseala, încît pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adînc şi care nu se pot menţine vii decît prin stimulente exterioare”. Pentru Heidegger, „plictiseala profundă rătăcind ici și colo în abisurile existenței noastre, ca o ceață înabușitoare, smulge și duce cu ea toate lucrurile și oamenii, într-o remarcabilă indiferență. Această plictiseală descoperă ființa ca întreg”. Pentru Ionesco, plictiseala este un „simptom al siguranței”.

Pragmatic, un grup internațional de cercetători a publicat, în 2006, un studiu care a tranșat chestiunea plictiselii. Inițial, studiul, condus de Thomas Goetz, profesor doctor la Universitatea Konstanz din Germania, a propus patru categorii de plictiseală (indiferentă, de calibrare, de căutare și reactivă), urmînd ca, după cîțiva ani, să mai fie adăugată o categorie: plictiseala apatică.

Cum sînt caracterizate de cercetători cele cinci feluri de plictiseală?

Plictiseala indiferentă: este, probabil, cea mai benefică, descriind acea stare de relaxare, de calm și de sihăstrie asumată. Plictiseala indiferentă este dată de un sentiment de detașare, în care balanța este perfect echilibrată: nimic din ceea ce se întîmplă în exterior nu te poate tulbura, dată fiind împăcarea senină cu existența ta în lume.

Plictiseala apatică: la celălalt pol al indiferenței se află starea de letargie. Lipsa de energie, însingurarea neasumată, incapacitatea de a acționa – un tip de plictiseală identificat de Thomas Goetz mai ales în rîndurile studenților și elevilor de liceu. Sentimentul de neajutorare și de inadecvare care provoacă, de cele mai multe ori, depresie.

Plictiseala de calibrare: survine mai ales în rîndul celor care sînt prinși într-o rutină care nu le mai aduce satisfacții. Apare, de cele mai multe ori, în rîndul angajaților cu meserii care presupun repetitivitate. Este o plictiseală conștientizată, activă. Realizezi nevoia de schimbare și de detașare de un mediu care nu îți mai corespunde. Chiar dacă nu știi exact încotro să te îndrepți (ceea ce provoacă o stare de amorțire), știi că trebuie să pleci (iar aici intervine nevoia de acțiune). Senzațiile asociate acestei stări sînt, de cele mai multe ori, cele de frustrare și de nemulțumire.

Plictiseala de căutare: este, de fapt, o criză existențială în care de multe ori te lansezi cu febrilitate în experiențe noi care să îți acopere un gol (neidentificat). Te agiți, nu poți sta locului, te arunci cu capul înainte pentru a găsi un răspuns, o satisfacție. De multe ori, deși acest tip de plictiseală aduce mai mult cu isteria acțiunii de dragul acțiunii, este și un teren propice creației.

Plictiseala reactivă: decrie o stare generală de lehamite. Nimic din viața ta nu te mai mulțumește, toți oamenii din jurul tău sînt motive de dezamăgire și tot ce ți se întîmplă generează emoții negative. Simți că nimic nu mai contează, dar, spre deosebire de plictiseala indiferentă, nu este vorba despre o detașare senină, ci de o încleștare contorsionată, o stare în care vrei de fapt să ți se întîmple lucruri frumoase, să întîlnești oameni și situații inspiraționale, dar ai impresia că totul este în van.